Metafora „livezii”, ca o panglică însângerată, traversează spectacolul lui Felix Alexa. Când imobilă, când în mişcare, ea e prezentă tăcut sau intervine concret, materializare a „spiritului” căruia nimeni nu-i poate scăpa şi a arborilor pe care fiecare îi iubeşte. „Livada” e în ei, în ei toţi, dar totodată e convertită material asemenea euharistiei: „sângele lui Iisus”. „Sângele livezii” – şi astfel, aici, ceea ce e subiectiv capătă corp, miracol propriu teatrului ce aliază astfel, sub ochii noştri, două realităţi. Ele îşi răspund şi noi suntem martorii seduşi ai acestui dialog unic ce nu se împlineşte decât rar, căci echilibrul e greu de păstrat şi răspunsul dificil de imaginat. Dacă, la Tadeusz Kantor, manechinele din Clasa moartă desemnau o copilărie pierdută şi persistentă, aici, borcanele cu vişine fixează prezenţa constantă a „dependenţei” de grădina care nu se dematerializează, nu rămâne doar discurs. Metafora, prin definiţie, leagă două nivele distincte fără a acorda prioritate niciunuia: o metaforă reuşită respectă această paritate şi ea permite să descoperim noi înşine, de acolo din sală, puterea scenei de a încarna imaginarul. Citeste in continuare

„Cel mai bun critic e propria-mi memorie”, spune un celebru critic spaniol, Eugenio d’Ors. Bineînţeles cât timp ea  funcţionează…

Palmaresul memoriei… palmaresul acestor amprente lăsate de artă, ce se convertesc în urme autobiografice! Palmaresul propriei vieţi de spectator.

Să lăsăm de o parte marile momente de tranziţie: Hamlet-ul lui Tocilescu la Odeon, când mă bucuram să arăt Parisului acest spectacol unic, ca o probă de supravieţuire a teatrului românesc pe timpurile grele din care el tocmai ieşea. Trilogia antică, această reînviere bucureşteană a operei care a marcat în lume semnătura unui regizor: Andrei Şerban, fiul rătăcitor ce revenea la locul de origine! Să las de o parte şi frustrarea de a nu fi văzut un spectacol, În spatele porţii de Borchert, regizat de Mihai Măniuţiu, spectacol ce răspundea statutului meu de atunci: ca şi eroul, eu încercam să fac drumul de întoarcere! Prietenul care m-a sfătuit a murit, lăsându-mi în dar această neştearsă mustrare de spectator! Dar, cum spunea un personaj de Ibsen, „doar lucrurile pe care nu le-am obţinut le posedam veşnic”. Citeste in continuare

La o săptămână de la încheierea ediţiei cu numărul 21 a Festivalului Naţional de Teatru, al cărei director artistic şi selecţioner unic a fost criticul Alice Georgescu, iniţiem o dezbatere, despre ceea ce a însemnat evenimentul în contextul teatral al anului 2011. Despre reuşite şi nereuşite, despre ce am putut vedea la FNT în toamna aceasta, despre selecţie, despre spectacolele  participante îşi exprimă punctul de vedere teatrologul şi profesorul George Banu, criticul de teatru Iulia Popovici, teatrologul Carmen Stanciu şi teatrologul Andreea Dumitru. Întrebările sunt următoarele: Citeste in continuare

La peste un secol de la prima punere în scenă a piesei cu care Cehov îşi încheia periplul prin viaţă imaginară a literaturii, dar şi cel prin viaţa reală, criticul de teatru George Banu îşi lansează, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti (vineri, 4 noiembrie, ora 16.30, în foaierul Sălii Amfiteatru a TNB), care stă, şi el, sub semnul lui Cehov, un volum ca o mică, delicată bijuterie despre avatarii acestei incomparabile fantasme, livada de vişini, care a bântuit zilele şi nopţile creatorilor de teatru din 1904 încoace. Citeste in continuare

Prefaţa la volumul „Reformele teatrului în secolul reînnoirii”, a cărui lansare va avea loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, joi, pe 3 noiembrie, ora 15.00, la UNATC Bucureşti.

Mă pregăteam, căutam şi voiam să-mi explic această încredere care mi se impusese în ultimul timp, încrederea în hazard. Când, brusc, discutând cu asistenta lui Cornel Tabără înaintea unei emisiuni, aflu, surprins, că a citit teza mea de doctorat pe care o bănuiam de mult pierdută. Hazardul îmi revela existenţa ei. M-am temut sau n-am dorit să o caut şi astfel înca mult timp a trecut de la discuţia avută în hall-ul televiziunii. Îi ştiam, deci, existenţa, dar o uitasem până în dupa-amiaza în care, invitat pentru o conferinţă la BCU, o revăd într-o vitrină pregătită cu delicateţe pentru a-mi onora prezenţa. Hazardul a vorbit din nou şi, graţie Voichiţei şi lui Robert, directori ai BCU, într-o seară, chiar în faţa teatrului Odeon, am avut-o în mână. Viaţa îmi confirma intuiţia iniţială. Hazardul ne conduce destinul şi e important să-l sesizezi. Citeste in continuare

„Cartea aceasta mi-a parvenit ca o sticlă aruncată de mult în mare, al cărei mesaj, din fericire, nu s-a şters şi reuşesc încă să-l citesc. Azi, Nemira îl comunică sperând că ceea ce vine dintr-un alt timp nu şi-a pierdut sensul şi că dincolo de ani, esenţialul nu dispare. Iată pariul acestei editări târzii, care nu anulează toată durerea unei existenţe istorice. Mă recunosc şi, în acelaşi timp, retrăiesc, tragic, tot ce-am suportat. Un manual de estetică, marcat de o experienţă autobiografică – iată ce este această carte!” Citeste in continuare

„Aţi văzut vreun sculptor care să sculpteze respiraţia?” se întreba un personaj din teatrul lui Shakespeare. Numeroşi sunt regizorii care se tem de înregistrarea video, fiindcă ea „sculptează” pentru eternitate efemerul teatrului. Alţii, din ce în ce mai mulţi în zilele noastre, acceptă acest mijloc, asumându-şi riscul de a realiza o imagine „durabilă” a ceea ce e menit pieirii. O atitudine dureros de legitimă! Citeste in continuare

În urmă cu ceva vreme, stăteam de vorbă cu George Banu despre povestea vieţii lui, într-un interviu publicat în Jurnalul Naţional. (http://www.jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/george-banu-a-merge-la-teatru-si-aici-si-in-occident-e-o-forma-de-rezistenta-575499.html)

Un drum care a început în România şi a continuat în cele mai mari săli de teatru ale lumii. Întâmplător sau nu, în curs de apariţie la Editura Nemira se află lucrarea de doctorat a lui George Banu, susţinută în 1973, şi care n-a apucat până acum să fie publicată, „Reformele teatrului în secolul reînnoirii”… O carte care a deschis seria zecilor de lucrări apărute la cele mai mari edituri ale lumii şi la care George Banu se întoarce acum, după aproape 40 de ani… Citeste in continuare

Un flaut – spectacol legat indestructibil de numele lui Peter Brook şi de al său rămas-bun. Cum ai putea să-l priveşti fără să te gândeşti că este un rămas-bun? Flautul/ Un flaut stă sub semnul unui dublu rămas-bun nu numai brookian, pentru că, dacă Recviemul este încununarea operei unui Mozart bolnav şi muribund, celălalt versant este Flautul, care, fără a fi vestit de nicio presimţire, a fost creaţia care l-a precedat, opera de dinaintea sfârşitului. Uităm adesea că este un testament neprevăzut! Şi iubim Flautul pentru ceea ce el reprezintă ca victorie a dragostei asupra mărturiilor, asupra mărturiilor obiectelor şi ale oamenilor! Şi dacă Mozart a dovedit că a intuit existenţa unei alte mărturii, mărturia ultimă, de care nimeni nu poate trece şi  de care, în lipsa altei soluţii, trebuie să te apropii cu bucurie! Moartea bucuroasă… concluzie limpede a unei vieţi pline, operă aproape finală, ce se lasă citită din perspectiva sfârşitului, însă fără a fi concepută ca expresie a sfârşitului. Un flaut de Peter Brook întăreşte această ipoteză. Astfel şi-a gândit spectacolul, poate chiar mai explicit decât Mozart însuşi! Nu-mi spunea el acum câţiva ani, când îl chestionam despre teatrul testamentar, că are oroare de postura goetheeană şi de monumentalitatea poemului Faust, preferând evanescenţa finală din Furtuna shakespeariană? Să te îndepărtezi fără morgă şi fără a trage concluzii, să te faci nevăzut aidoma gândurilor şi vrăjilor – iată jurământul brookian. Acest Propero al teatrului care a fost Brook se îndepărtează cu paşi uşori, pe o arie pe Mozart… Flautul – adio senin! Deloc faustian! Citeste in continuare

Pentru Andrei Şerban, cel care m-a încurajat să scriu aceste rânduri

La originea intervenţiei mele se află două paradoxuri care mi-au reţinut atenţia în decursul acestui an şi care, examinate îndeaproape, mi-au inspirat reflecţiile formulate aici. Primul dintre ele se referă la relaţia amicală ce îi leagă pe doi artişti complet diferiţi: Marcel Duchamp şi Brâncuşi. Totul îi separă, totul îi desparte. Celălalt îi are în vedere pe Peter Brook şi Jerzy Grotowski. Chiar dacă, în acest caz, diferenţa nu e la fel de marcată, la o privire mai atentă, cei doi artişti se plasează şi ei pe poziţii în mod subteran distincte. Nu îmi propun să enumăr ori să dezvolt aici termenii acestor cupluri binare, ci pur şi simplu să formulez o constatare. Ea reprezintă punctul de plecare. Fiecare dintre aceşti membri desemnează o postură distinctă. Atât Brook, cât şi Duchamp s-au dovedit – ce-i drept, în grade diferite – preocupaţi de modernitate ca invenţie a Noului, ca ruptură şi deflagraţie radicală (mai ales acel Brook al anilor ’64 care-l invită pentru prima dată pe Grotowski la Londra). Amândoi se situează de partea modernilor, în timp ce Grotowski şi Brâncuşi adoptă o poziţie distinctă, uimitoare şi neobişnuită pentru secolul XX. Totul îi delimitează de opţiunile moderniste, totul îi îndepărtează de avangarde, ei se definesc în raport cu alte valori şi principii, însă, în chip bizar, vor iniţia legături privilegiate cu cei mai activi dintre moderni, ca şi cum şi unii, şi ceilalţi ar resimţi nevoia de a se constitui în cupluri binare. Prietenul cel mai apropiat ţine de ordinul „diferenţei” şi nu de acela al „asemănării”. Relaţia cu el funcţionează dincolo de ceea ce ne separă, afirmă ei în mod implicit. Şi asta pentru că prietenul incarnează un angajament pe propriul drum la fel de asumat ca angajamentul meu. El este deopotrivă Celălalt şi fiinţa cea mai apropiată mie. Iată în ce constă sensul acestor prietenii „paradoxale”. Citeste in continuare