Vi s-a întâmplat vreodată, doamnelor şi domnişoarelor, să primiţi cadou o barză din ghips ca „să vină barza” la dvs. mai repede? Sau să vi se dăruiască, din afecţiune şi cu toate bunele intenţii din lume, un pitic de grădină, strident colorat, un căţeluş de pluş sau nişte perdele vechi reciclate, un poster de pus la baie, „că e prea gol peretele”? Şi să primiţi aşa ceva de la niscaiva membri ai familiei, deci să fiţi nevoită să arataţi concret cât de mult vă plac obiectele cu pricina? Dacă nu, sunteţi norocoase. Dacă da, atunci, veţi fi simţit că n-aveţi încotro, că trebuie să mulţumiţi cumva pentru cadouri, chiar dacă nu vă plac, că trebuie să vă arătaţi recunoştinţa faţă de grija familiei, chiar dacă darurile n-au nicio legătură cu fiinţa şi cu viaţa dvs. Citeste in continuare

Am descoperit-o pe Mariana Cămăraşan, acum câţiva ani, după ce i-am văzut două spectacole la Teatrul Act din Bucureşti „Cui i-e frică de Virginia Woolf” şi „Amalia respiră adânc”. Primul a avut o viaţă scurtă, a primit drepturile doar pentru zece reprezentaţii, cel de-al doilea în schimb a făcut deja o mică istorie. Am vrut s-o cunosc pe regizoarea care pusese în scenă aceste două spectacole pentru că erau altfel. Aveau o energie anume pe care n-o mai întâlnisem de mult în teatru, un fel special de a crea relaţii între personaje. Am stat de vorbă îndelung, câteva ore, într-o cabină a Teatrului Act. Şi ce m-a fermecat atunci a rămas la fel şi astăzi. O sinceritate specială şi o încredere plină de lumină, dar şi de frământări, în teatru, în viaţă, în ceea ce e bun. Am redescoperit-o acum, în spectacolul Teatrului Odeon, care a avut premiera săptămâna trecută „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, a cărui regie o semnează împreună cu scenografa Alexandra Penciuc, cu care, de altfel, a colaborat şi la celelalte producţii. O poveste cu şi despre Mariana Cămărăşan… Citeste in continuare