Unul dintre cei mai importanţi regizori români – director de scenă aşa cum se consideră  – Victor Ioan Frunză vorbeşte despre spaţiul nostru teatral, cu bune şi rele… Pe 5 martie, la Teatrul de Comedie din Bucureşti a avut loc premiera spectacolului „Lecţia”&”Cântăreaţa cheală”, de Eugen Ionescu, montare pe care o semnează. Iar, în urmă cu aproximativ o săptămână,  spectacolul „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” pus în scenă la Teatrul Maghiar din Timişoara a primit trei nominalizări la premiile Uniter. I-am propus o discuţie despre teatru şi despre sistemul de valori în teatrul românesc… Citeste in continuare

Conversaţie englezească, pronunţie în stil englezesc. Atitudine englezească. Insemne englezeşti. Decor cu adevărat englezesc. Sentimente şi stări profund omeneşti. Viaţa fiecăruia dintre noi depune mărturie că “teatrul absurdului” nu este altceva decât curajul de a vorbi despre realitate. Despre ceea ce se întâmplă, din zi în zi mai acut, cu (unii dintre) noi. Să arăţi cum formele rămân vii, la fel de intens colorate, în timp ce pe dinăuntru sufletul se usucă şi se chirceşte ca un miez de nucă veche.  Citeste in continuare

Teatrul de Comedie din Bucureşti propune, iată, în primele luni ale anului imediat următor centenarului Eugen Ionesco un spectacol ce reuneşte două piese ale dramaturgului revendicat deopotrivă de români, şi de francezi şi considerat promotor al teatrului absurdului, etichetă pe care, de altfel, el însuşi n-a acceptat-o niciodată. „Lecţia” şi „Cântăreaţa cheală” sunt pentru prima dată puse în scenă împreună în România, în regia lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand. Citeste in continuare

E evidentă în ultima perioadă preocuparea teatrelor din Bucureşti pentru a include în repertorii spectacole după texte care să placă publicului. Să-l conducă în acea zonă de emoţie de care teatrul românesc a fost văduvit câţiva ani buni din cauza unor temeri – ce între timp au început să se estompeze – de a nu monta spectacole pentru public… în sensul greşit înţeles de concesii făcute publicului. Treptat, lucrurile încep să se aşeze şi multe dintre premierele stagiunii în desfăşurare o demonstrează. Citeste in continuare

Am auzit adesea glasuri de critici cu acte în regulă, cât şi voci din publicul larg amator de teatru care susţineau sau doar credeau, fără a conştientiza, că actul critic – exercitat în cronica de teatru, să spunem – este egal cu actul de a exprima reproşuri. Cu alte cuvine, dacă din comentariu reiese un verdict pozitiv, din care răzbate admiraţia sau, de ce nu?, încântarea înseamnă că simţul critic îi joacă feste autorului. Citeste in continuare

Ar fi împlinit mâine 73 de ani. Asta dacă n-ar fi existat ziua de 31 ianuarie 1990, când Alexandru Tatos a murit „răpus de <boala aceea cumplită>, al cărei spectru l-a urmărit de-a lungul vieţii, dar pe care a ignorat-o la sfârşit”… Citeste in continuare

Făcându-mi eu plăcerea şi datoria de a răsfoi jurnalele, generale şi de specialitate, ochii cei îmbătrâniţi şi înceţoşaţi mi-au căzut pe un interviu din revista “Cultura”. Titlul nu m-a lăsat rece. Cum ar fi putut?! Îmi pot închipui cât de mulţumit şi liniştit e intervievatul acum, că a descoperit roata (deşi îşi exprimă confuz constatarea de o sclipitoare inteligenţă): “Teatrul înseamnă acţiune contemporană şi schimburi între ţări”. Că bine le zice, nu? Pe de altă parte, mai bine mai târziu decât niciodată! Şi, oricum, uite, domnule, ce înseamnă să gândeşti! Citeste in continuare

Este un joc vechi, un joc de societate, o formă simplă şi puţin dură de a te face să spui adevărul… Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Astăzi, regizorul Victor Ioan Frunză… Citeste in continuare

Ziarul the Guardian a anunţat de curând că celebrul teatru londonez Globe s-a hotărât să rupă o tradiţie nescrisă: pentru prima oară în nu mai puţin de patru secole, teatrul Marelui Will va găzdui montarea unei piese scrise de o femeie. Este vorba despre “Bedlam” de Nell Leyshon, un text care aduce în prim-plan spitalul de boli mintale Bethlem din capital de pe Tamisa şi a cărui acţiune se petrece în timpul “epidemiei de gin” care a cuprins Anglia în timpul Războiului de Treizeci de Ani din veacul al XVIII-lea. Citeste in continuare

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.

Alexandru Bumbaş

N-aş putea vorbi despre ultimul spectacol al lui Radu Afrim folosind aprecieri de tipul „îmi place/ nu-mi place” sau „e un spectacol bun/ e un spectacol prost”, întrucât, „Câtă speranţă”, pus în scenă la Teatrul Odeon din Bucureşti, nu poate fi încadrat în astfel de limite. Citeste in continuare