De-a lungul anilor, regizorul român Alexandru Darie a montat în străinătate aproape cât a montat în ţara natală. La Londra, New York, Tokyo, Praga, Freiburg, ca şi la Bucureşti sau Oradea unde şi-a început cariera, a căutat şi a descoperit sensuri prin formule scenice cât mai variate. De mai multe ori, a cucerit lumea cu spectacole după Shakespeare. Despre „Visul unei nopţi de vară”, invitat la Londra şi în multe alte oraşe importante de harta teatrului, specialiştii au spus că e cea mai bună montare după cea semnată de Peter Brook.

Director al Teatrului Bulandra din Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, înfiinţată în 1990 de Giorgio Strehler (de care îl leagă afinităţi şi momente hotărâtoare), Alexandru Darie a vorbit despre ce ştie să facă cel mai bine, privind deopotrivă spre viitor, spre prezent şi spre trecut. În numărul din săptămâna aceasta citiţi partea a doua a unui interviu amplu. Regizorul vorbeşte despre actorie şi actorii de azi, despre ce are şi ce nu are teatrul românesc de azi. Citeste in continuare

O serie de gaguri excelent concepute şi realizate, cu darul de a-i induce spectatorului un foarte plăcut sentiment de déjà vu. Gaguri menite să satisfacă orizontul de aşteptare al publicului răsfăţat de comediile bufe ale primei jumătăţi de existenţă a cinematografului. Şi, mai ales, de minunatele filme cu Stan şi Bran. Cu inventivitatea care-l caracterizează, Horaţiu Mălăele – de astă dată în postura de regizor – îşi costruieşte demersul comic pe structura familiară nouă din întâlnirile (pe care se presupune a le fi avut de-a lungul vieţii) cu Stan Laurel şi Oliver Hardy. Citeste in continuare

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an a oferit două ipostaze Faust situate la poli opuşi. La prima vedere, singurul lucru care le apropie este textul şi povestea lui Goethe. Fastuozitatea viziunii lui Silviu Purcărete (Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu) şi simplitatea unui spectacol de marionete prezentat de The Basemant Theatre din Georgia (regia: Levan Tsuladze) nu par avea nimic în comun şi nici nu ar trebui să le comparăm, dar le putem asemui din câteva puncte de vedere. Profunzimea textului, importanţa ideilor, complexitatea fabulei, importanţa meditaţiilor despre viaţa, moarte, iubire, credinţă… Deşi ordinea se schimbă în cele două viziuni şi accentul se pune pe altă temă, amândouă spectacolele au un impact straniu asupra spectatorului. Citeste in continuare

„N-aş putea să fac niciodată un spectacol care să nu se contamineze de propria mea viaţă”, este poate cea mai importantă mărturisire a lui Pippo Delbono. Sunt cuvintele lui Artaud, care, cu siguranţă, descriu sau sunt rezumatul perfect al formei de teatru pe care regizorul, actorul şi fondatorul companiei care-i poartă numele o practică. Pentru a treia oară în România, Pippo Delbono a venit la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu o producţie numită „Poveşti de iunie”. Citeste in continuare

Traducere de Ileana Littera

Pentru Frédéric Maurin, profesorul meu de „Wilson”

„Pentru mine, multe lucruri au o legătură strânsă cu umbrele. Mai întâi, umbrele amintesc de moarte (nu obişnuim oare să vorbim despre «regatul umbrelor»?) Apoi, există un raport direct între umbre şi fotografie. „Fotografie” înseamnă în greacă „scriere cu ajutorul luminii”. Umbra este, aşadar, o fotografie primitivă… Ar mai putea fi evocată şi peştera lui Platon… despre ea am aflat, însă, mai târziu. Dar umbra este, de asemenea, amăgire pură, înşelătorie absolută. Citeste in continuare

În luna mai a anului 2006, la Teatrul de Comedie din Bucureşti, a intrat în repetiţie piesa „Vecinii noştri de pat” („Mai jos de Figueras”) a dramaturgului Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu, avându-i în rolurile principale pe George Mihăiţă şi George Ivaşcu. În luna noiembrie a aceluiaşi an, repetiţiile au fost suspendate sine die, pe motiv de cenzură politică. Citeste in continuare

Sub presiunea evenimentelor curente (premiere, festivaluri, gale…), profesioniştilor teatrului de la noi nu le mai rămâne timp pentru reflecţii teoretice. Criticii, şi aşa destul de puţini, scriu de cele mai multe ori articole despre spectacole, cu eventuale priviri rapide asupra câte unui „an teatral”, eventual cu comparaţii între ultimele stagiuni. Citeste in continuare

Neîndoios că nesuferita caniculă care topeşte spaţiul vostru carpato-danubiano-pontic nu-mi prieşte deloc. Pe tărâmul în care sălăşluiesc pe vecie, nici urmă de aşa ceva. Aşa că, trezindu-mă eu, după amar de veacuri, în lumea muritorilor şi într-un asemenea cuptor, chiar că mă tuflesc. Citeste in continuare

Haricleea Nicolau Rădescu

Tema spectacolului lui Korsunovas este adevărul – strigat tare şi răspicat, oglindit la propriu prin elementele scenografice unice – cabinele de machiaj ale actorilor – unde ochiul regizorului şi, implicit, al spectatorului descoperă actorul care îmbracă haina personajului. Culisele demascate ale teatrului nu mai ţin de modern, (ele fiind oferite publicului de la Brecht la Ariane Mnouchkine), dar încă exercită seducţie asupra acestuia, îngăduindu-i să asiste la ceea ce-i era interzis. Citeste in continuare

Ce urâtă culoare cu aceşti munţi albi, plutitori. Nu există făgăduială. El e prea aproape… şi voi amândoi sunteţi prea departe…

Îmi pun rochia lungă, şi, fără milă, las zilele să mă părăsească. Mie frigul, mie născocirile ample, mie vina.

Îi răsplătesc trădarea, asurzind cetatea. Amîndoi…

S-au dus. S-au dus. Mă pierd întru noapte, dar puterea nopţii nu vrea să mă cuprindă. Tobe, bateţi! Sunt înveninata doamnă a năpăstuirii.

M-a vândut şi preţul este de ruşine. N-aduce somn atâta sfâşiere. Şi dacă mâine mă voi deştepta? Primejdia nu este somnul…

…Tot ce am avut mai drag pe lume!… Amândoi.