Am descoperit-o pe Mariana Cămăraşan, acum câţiva ani, după ce i-am văzut două spectacole la Teatrul Act din Bucureşti „Cui i-e frică de Virginia Woolf” şi „Amalia respiră adânc”. Primul a avut o viaţă scurtă, a primit drepturile doar pentru zece reprezentaţii, cel de-al doilea în schimb a făcut deja o mică istorie. Am vrut s-o cunosc pe regizoarea care pusese în scenă aceste două spectacole pentru că erau altfel. Aveau o energie anume pe care n-o mai întâlnisem de mult în teatru, un fel special de a crea relaţii între personaje. Am stat de vorbă îndelung, câteva ore, într-o cabină a Teatrului Act. Şi ce m-a fermecat atunci a rămas la fel şi astăzi. O sinceritate specială şi o încredere plină de lumină, dar şi de frământări, în teatru, în viaţă, în ceea ce e bun. Am redescoperit-o acum, în spectacolul Teatrului Odeon, care a avut premiera săptămâna trecută „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, a cărui regie o semnează împreună cu scenografa Alexandra Penciuc, cu care, de altfel, a colaborat şi la celelalte producţii. O poveste cu şi despre Mariana Cămărăşan… Citeste in continuare

Este un joc vechi, un joc de societate, o formă simplă şi puţin dură de a te face să spui adevărul… Dacă teatrul este adevăr şi dacă cei care sunt prinşi în lumea lui ne acceptă, noi îi provocăm să răspundă şi le aşezăm în faţă… „Chestionarul lui Proust”. Astăzi, regizoarea Mariana Cămărăşan. Citeste in continuare

Dramaturgul suedez Jonas Gardell atrage atenţia mai mult prin poezia replicii şi trimiterile biblice în această piesă cu titlu lung şi incitant, “Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, decât prin teatralitate. Viaţa este iadul şi Infernul e în noi, iar moartea poate însemna mântuirea, aceasta ar fi “supra-ideea” de la care pleacă Gardell şi pe care o dezvoltă în două poveşti suprapuse: una halucinantă, onirică, fantomatică a reprezentării binelui şi a răului, a demascării dublului uman prin apelare la amintirile copilăriei şi una a realităţii imediate, a frustrărilor înmagazinate cu îndârjire şi păstrate cu răbdare masochistă până la explozia finală. Citeste in continuare

Dintre toate formele de Iad imaginate vreodată, de la Hadesul întunecat al Antichităţii greceşti, trecând pe la monştrii lui Dante şi Iadul biblic înăbuşit de foc şi pucioasă în care ard păcătoşii, ajungem, din punctul meu de vedere, la cea mai palpabilă şi neliniştitoare formă de Infern gândită de mintea omenească; Infernul sunt ceilalţi admitea existenţialistul Jean-Paul Sartre, dând naştere astfel unei controversate teorii despre un Iad personalizat. Acea formă de Iad din realitatea imediată a fiecăruia, impregnată în fiecare milimetru pătrat al spaţiului pe care generic îl numim „(a)casă” şi legată ombilical de un trecut traumatizant căruia nu ne putem sustrage. Citeste in continuare

Revista Yorick vă propune, pe final de stagiune, un top al celor mai buni zece actori din Bucureşti, (în stagiunea 2009-2010) realizat de membrii redacţiei.

Îi invităm pe cititorii noştri să ne scrie topurile lor personale, însoţite de un text justificativ. Pe cele mai inspirate dintre ele le publicăm şi le premiem cu o carte din colecţia de teatru „Yorick” de la Editura Nemira. Citeste in continuare

În România, oricine poate să conteste pe oricine sau orice, motivat sau nemotivat, argumentat sau mai puţin argumentat, criteriile elementare ale oricărei contestaţii nu mai au de mult timp niciun fel de importanţă. Suntem atât de adaptaţi la aceste semne de întrebare şi acuze publice, încât nici celor îndreptăţite nu le mai acordăm răgazul şi importanţa cuvenită. Aşa funcţionează societatea noastră şi nici breasla teatrală nu se exclude de la această obişnuinţă. Citeste in continuare

Şi va veni şi ediţia 2010 a Festivalului Naţional de Teatru la toamnă, când se culeg roadele şi se reia stagiunea. În ciuda opiniei scepticilor, istoria evenimentului a arătat că festivalul este aşteptat de publicul larg cu mai multă nerăbdare decât de breaslă. E firesc şi să fie aşa, într-un fel, şi fără îndoială că este îmbucurător. Citeste in continuare

“Mă mir!” Sub acest titlu de rubrică (a cărei cititoare fidelă şi, în egală măsură, ferventă admiratoare am fost) a comentat Mircea Diaconu în paginile revistei “Cinema”, timp de vreo doi ani, probleme serioase şi problemuţe căpietoare ale vieţii noastre din vremea lui Ceauşescu. Îi cer, cu prietenie, iertare lui Mircea Diaconu că folosesc acum acest titlu fără ghilimele. Dar nu pot să nu MĂ MIR. Citeste in continuare

Iată că un cotidian popular ţine morţiş să fie “cultural” şi să-şi informeze cititorii despre ce se întâmplă în lumea artelor neaoşe, cuprinsă acum de toropeala văratică ce va ţine câteva luni. Lăudabilă atitudine! Ce poate fi mai înălţător şi mai nobil pentru un ziar care cică se respectă? Citeste in continuare

Am primit la redacţie un răspuns la Scrisoarea deschisă a regizorului Claudiu Goga pe care o publicăm integral Citeste in continuare