Cel mai longeviv spectacol din repertoriul actual al Teatrului Odeon, „Gaiţele”, împlineşte pe 27 mai, 10 ani de la prima reprezentaţie. Încasările din vânzarea biletelor de la reprezentaţia din 27 mai, ora 19.00,  vor fi donate actorului Şerban Ionescu, angajat al teatrului Odeon în perioada 1992 – 2004, se precizează într-un comunicat al instituţiei.

„De la premiera din 2002, spectacolul Gaiţele de Al. Kiriţescu a încântat atât publicul iubitor de teatru, cât şi profesioniştii, atât la sediu, cât şi în numeroase oraşe din ţară unde a fost prezentat în turnee şi festivaluri: Iaşi, Buzău, Alba Iulia, Focşani, Piatra Neamţ, Timişoara, Braşov, Arad, Galaţi, Călăraşi, Caracal şi Ploieşti”.

Spectacolul în regia lui Alexandru Dabija a numărat timp de 10 ani peste 150 de reprezentaţii.  Din distribuţie fac parte Dorina Lazăr, Constantin Cojocaru, Ionel Mihăilescu, Marius Stănescu, Carmen Tănase, Virginia Rogin, Elvira Deatcu/ Paula Niculiţă, Dana Voicu, Petre Nicolae, Ana Maria Moldovan, Pavel Bartoş.

Maria Seiculescu, Teatrologie, Anul I

România, București, un apartament cu trei camere și o familie cu trei copii. Poate fi 2012? Da, o poveste cât se poate de actuală, pe care Gabriel Pintilei, tânăr actor, regizor, dramaturg, și scenarist, ne-o prezintă prin textul lui, Blifat. Cel ce o aduce pe scena Teatrului Odeon din București este regizorul Alexandru Mihail, iar, la doi ani de la premieră, spectacolul este selectat pentru Festivalul VedeTeatru din Buzău. Citeste in continuare

În fond, de ce e, domnule, Caragiale aşa de mare? Eu m-am cam săturat de genialitatea asta a lui. De o sută de ani ne tot învârtim în jurul cozii şi dăm din colţ în colţ să îl ridicăm în slăvi. Eu zic că e doar o gogoaşă umflată. Comediile lui nu au pic de haz. Persoanjele nu au structură. Acţiunea trenează. Vocabularul e căutat şi gogorniţat. Ce să mai… ne împăunăm şi noi aiurea. Ascultaţi ce vă spun. Caragiale e mediocru! Nu mă credeţi? Să vă demonstrez atunci! Montez  „C.F.R. – Cometa, Copilul şi Căţelul” la Teatrul Odeon şi dacă râde unul în sală eu mă las de meserie. Dau eu cu ciocanul în statuia lui Nenea Iancu taman la centenar când vă e lumea mai dragă. Citeste in continuare

„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Fiinţei prin gest şi mişcare. Mi-a luat ani în şir să găsesc un singur gest adevărat. Cuvintele au cu totul altă semnificaţie. Nu m-am dat înapoi de la nimic pentru spectatorii care au venit cu fidelitate să mă vadă dansând. Le-am dăruit cele mai ascunse impulsuri ale sufletului meu.” Astfel scria Isadora Duncan în volumul său de memorii, publicat acum zeci de ani la o editură newyorkeză. Cuvintele ei sunt la unison cu imaginea în umbre şi lumini a legendarei artiste, aşa cum se conturează ea în episodul biografic închipuit în piesa lui Martin Sherman, „Când Isadora dansa”.
Săptămâna trecută a avut loc la Teatrul Odeon premiera spectacolului omonim, regizat de Răzvan Mazilu. De la această producţie m-am aşteptat, cunoscând celelalte creaţii regizoralo-coregrafice ale artistului, la o colecţie de fetişuri, la o colecţie de imagini cu încărcătură barocă şi la o colecţie de mişcări şi sunete care să corespundă unei poveşti vagi. Noul spectacol de la Odeon, care are meritul de a-şi fi construit, în timp, un repertoriu eterogen şi de calitate, cu câte ceva pentru fiecare spectator, este „cuminte” ca formulă şi de aceea curajos. Supriza a fost acurateţea cu care se desfăşoară, aproape două ore, o secvenţă din viaţa Isadorei Duncan, tratată în complicatul registru tragicomic. Fără zorzoane stilistice, fără coregrafie preţioasă, fără exces de muzică. Şi, în general, fără excese.

Citeste in continuare

Simona Flueraru, studentă în anul I la Teatrologie, UNATC Bucureşti

Nu de puţine ori am auzit vorbindu-se despre faptul că arta teatrală din România, sau cel puţin aşa cum se întâmplă ea pe anumite paliere, este oricând competitivă în Europa. Din această perspectivă cred că orgoliul omului născut într-o cultură mică despre care vorbea odinioară Cioran poate fi, la limită, salvat. Cred că poate fi salvat şi prin faptul că publicul român a redobândit în timp exerciţiul privirii şi simţul estetic şi poate recunoaşte valoarea acolo unde ea există, asumând în acelaşi timp universalitatea unor spectacole, chiar dacă par a fi de nişă, ca de exemplu spectacolele de teatru-dans realizate de Răzvan Mazilu care, între două premiere: „Full Monty” de Terrence McNally şi David Yazbek, lansat pe 28 decembrie la Teatrul Naţional Timişoara, şi „Când Isadora dansa” de Martin Sherman care va avea premiera pe 8 februarie în Bucureşti, a fost prezent pe scena teatrului Odeon cu ocazia celei de a 100-a reprezentaţii a spectacolului „Un Tango Mas”. Citeste in continuare

Teatrul documentar nu are o tradiţie pe scenele din România, iar seria iniţiată de Teatrul Odeon în parteneriat cu Fundaţia Orient Expres şi intitulată „Bucureşti strict secret” îşi propune să umple un spaţiu din păcate prea puţin exploatat până acum.

O poveste despre viaţa şi moartea lui Mihail Sebastian, „testată” deja pe public de de spectacolul (lectură) „Marea iubire a lui Sebastian”, cu Marius Manole şi Rodica Mandache, s-a dovedit o alegere fericită pentru începutul acestui proiect. Cu atât mai mult cu cât „Misterul Sebastian”, primul din serie, îl aduce în faţa publicului pe Radu Beligan, povestind „live” despre întâlnirea lui cu dramaturgul mort într-un straniu accident de maşină. Citeste in continuare

Alexandru Mâzgăreanu nu este doar unul dintre foarte tinerii regizori talentaţi din România de azi. El se numără, fără îndoială, printre puţinii preferaţi ai teatrelor bucureştene de stat, la care în general creatori abia ieşiţi de pe băncile şcolii au acces foarte greu şi foarte rar. Citeste in continuare

Cea mai recentă dintre premierele Teatrului Odeon, „Natură moartă cu nepot obez”, trădează o nevoie tot mai des resimţintă în ultima perioadă şi care începe să devină aproape o tendinţă. E vorba spectacolul nepretenţios, creat pentru mai toate tipurile de public, în care micile drame se împletesc cu un comic de bună calitate şi în care sensibilităţile şi tristeţile contemporane şi/ sau general umane sunt cu plăcere şi fără eforturi digerate şi asimilate de spectator. Iar montarea de la Odeon este exact ceea ce-şi propune să fie. Atât textul lui Ion Sapdaru, cât şi regia asumat discretă a lui Eugen Făt se supun acestei idei. Să creeze un spectacol care să placă publicului, fără a fi doar comercial. Punct ochit, punct lovit… Citeste in continuare

E, cu siguranţă, un act de curaj să pui în scenă „Micul Prinţ” al lui Antoine de Saint-Exupery. Întâi, pentru că şi la prima, şi la a doua vedere textul pare nedramatizabil. Şi apoi, pentru că e una din acele poveşti care ne-au marcat copilăria şi e uşor să dai greş cu astfel de mituri… După spectacolul de la TNB cu o altă poveste nu tocmai uşor de dramatizat, „Privighetoarea şi trandafirul”, Carmen Vidu încearcă acum la noua sală a Teatrului Odeon o montare cu „Micul Prinţ”, avându-l în rolul principal pe băieţelul Alexandru China Birta, de altfel singura prezenţă „live” în scenă. Citeste in continuare

Dorina Lazăr, directoarea Teatrului Odeon, susţine că instituţia pe care o conduce n-ar putea funcţiona cu mai puţini angajaţi. Oamenii de cultură înţeleg că este vorba despre un moment de criză, subliniază reprezentantul Odeonului, însă nu sunt de acord cu disponibilizarea de personal artistic şi tehnic. Citeste in continuare