Unul dintre cele mai importante spectacole apărute în peisajul bucureştean al acestui început de an este „Îngeri în America” de la Teatrul Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză. Important pentru că aduce pentru prima dată în România, integral, un text major al sfârşitului de secol 20, dar şi pentru că propune o formulă nouă, inedită pentru publicul românesc, şi anume teatrul în serial. Despre „Îngeri în America” şi despre îngerii lui Victor Ioan Frunză, despre Dumnezeu, despre păcat şi despre teatru am stat de vorbă cu creatorul celor două spectacole ce realizează dipticul de la Metropolis. Citeste in continuare

Dacă afirmaţia lui Tony Kushner – „Câteva dintre cele mai bune scrieri ale mele sunt despre oameni adevăraţi  – nefericiţi, distruşi, îngroziţi. N-am inventat. Şi eu sunt tot aşa. Sunt o fiinţă complicată, ca fiecare dintre noi, cu o mulţime de contradicţii.” – este o justificare pentru o interpretare biografistă a textului „Îngeri în America” e o problemă care ar merita, poate, o dezbatere. O dezbatere la care să participe şi spectatori, şi creatorii celor două montări de la Teatrul Metropolis, concretizarea primei încercări de teatru în serial din România, realizate după un text în două părţi. (Precizarea e necesară pentru că Alexandru Tocilescu a încercat în 1982 o formulă asemănătoare, la Teatrul Bulandra, cu „Tartuffe“ şi „Cabala bigoţilor“.) Citeste in continuare

Un spectacol în două părţi merită o cronică în două părţi, fie şi pentru faptul că, în cazul „Îngerilor în America”, vorbim despre un edificiu dramatic complex, care are nevoie de timp şi de spaţii pentru a se construi.

„Perestroika”, piesă reprezentată în premieră în România, este continuarea pe care Tony Kushner a scris-o la un an după ce a terminat prima parte, „Millennium Approaches”, tradusă în româneşte prin „Sfârşitul lumii e aproape”. Indicaţia dramaturgului, ca personajele din cele două piese să fie jucate toate de doar opt actori, a fost respectată de Victor Ioan Frunză, care a montat piesele pe scena de la Teatrul Metropolis, cu o distribuţie din care fac parte George Costin, George Ivaşcu, Virginia Mirea, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu şi Cristiana Răduţă-Bobic. Câţiva dintre ei sunt actori cu care regizorul a lucrat intens în ultimii ani la mai multe proiecte, alţii, din generaţia tânără şi foarte tânără, proaspăt absolvenţi de facultate pe care directorul de scenă i-a descoperit în urma unei audiţii impresionante şi cărora le-a oferit şansa unor roluri importante la început de drum. Citeste in continuare

Timp de cinci zile, de pe 22 şi până pe 26 februarie, la Bucureşti va avea loc un „Maraton teatral”, care va cuprinde patru spectacole ale lui Victor Ioan Frunză, puse în scenă la două teatre din Capitală: Centrul Cultural pentru Unesco „Nicolae Bălcescu” şi Teatrul Metropolis. E vorba de „Furtuna”, „Familia Tot” şi cele două părţi ale „Îngerilor în America” – „Sfârşitul lumii e aproape” şi „Perestroika”. Citeste in continuare

Victor Ioan Frunză
Postfaţa la „Opera şi drama” de Richard Wagner, Editura Nemira
Căzut din paradisul elen, asemenea lui Lucifer, Teatrul a fost azvârlit din Cer, pierzându-şi dimensiunea sacră şi, tot asemenea lui Lucifer, Teatrul aspiră după sacralitatea pierdută. Lipsa de „antenă” a oamenilor de  teatru contemporani faţă de sacralitatea teatrului ne demonstrează ca scena contemporană e confruntată cu un fel de ateism teatral. Odată cu trecerea lui prin timp, Teatrul şi-a accentuat convenţiile. Citeste in continuare

Se întâmplă prea rar în contextul actual al teatrului românesc, ca să nu merite adus în discuţie atunci când un regizor important se ocupă constant să construiască o trupă din actori tineri, pe care să-i promoveze şi cărora să le ofere şi o şcoală, şi spaţii unde să joace, imediat după absolvirea facultăţii. Citeste in continuare

Un text cu inflexiuni deopotrivă din Durrenmatt şi din sinucigaşul lui Nikolai Erdman, construit însă în versuri, pe „metoda” Moliere, „Finito” îi aparţine dramaturgului Tasnadi Istvan. Un dramaturg maghiar contemporan, care a debutat ca poet şi apoi şi-a încercat mâna şi în critica de teatru. Citeste in continuare

La sfârşitul acestei săptămâni, pe 14 şi 15 ianuarie, la ora 19.00, la Teatrul Metropolis va avea loc avanpremiera spectacolului „Îngeri în America”, primul spectacol de teatru în serial din România. Montat pentru prima dată integral în România, textul lui Tony Kushner poate fi văzut în versiunea de la Teatrul Metropolis în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză şi scenografia Adrianei Grand. „Îngeri în America” este un basm postindustrial despre diferenţe, despre tabu-uri, dar mai ales despre Îngerii coborâţi din mistica urbană a intoleranţei. Ei descind din revolta Stonewall şi se regăsesc în tinerii violenţi dar, paradoxal, atât de fragili ai tendinţei Emo, ai mişcării Occupy sau New Age. Nişte băieţi şi nişte fete care nu pot plânge deşi trăiesc cu lacrima în gât.

Spectacolul este un diptic teatral care se reprezintă, consecutiv, în două seri. Prima parte se cheamă „Sfârşitul lumii e aproape”, iar cea de-a doua, „Perestroika”.

Din distribuţie fac parte Virginia Mirea, George Ivaşcu, George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Nicoleta Hâncu şi Cristiana Răduţă Bobic.

„Cel mai bun critic e propria-mi memorie”, spune un celebru critic spaniol, Eugenio d’Ors. Bineînţeles cât timp ea  funcţionează…

Palmaresul memoriei… palmaresul acestor amprente lăsate de artă, ce se convertesc în urme autobiografice! Palmaresul propriei vieţi de spectator.

Să lăsăm de o parte marile momente de tranziţie: Hamlet-ul lui Tocilescu la Odeon, când mă bucuram să arăt Parisului acest spectacol unic, ca o probă de supravieţuire a teatrului românesc pe timpurile grele din care el tocmai ieşea. Trilogia antică, această reînviere bucureşteană a operei care a marcat în lume semnătura unui regizor: Andrei Şerban, fiul rătăcitor ce revenea la locul de origine! Să las de o parte şi frustrarea de a nu fi văzut un spectacol, În spatele porţii de Borchert, regizat de Mihai Măniuţiu, spectacol ce răspundea statutului meu de atunci: ca şi eroul, eu încercam să fac drumul de întoarcere! Prietenul care m-a sfătuit a murit, lăsându-mi în dar această neştearsă mustrare de spectator! Dar, cum spunea un personaj de Ibsen, „doar lucrurile pe care nu le-am obţinut le posedam veşnic”. Citeste in continuare

Tema anchetei realizate de revista Yorick în acest număr este: „Cele mai bune spectacole ale ultimelor două decenii”. Am invitat peste douăzeci de critici şi teatrologi să răspundă solicitării noastre, şi anume: „Realizaţi un top al celor mai bune trei spectacole din ultimii 20 de ani, însoţit de un text justificativ”. Ne-au răspuns şaptesprezece: Alice Georgescu, George Banu, Florica Ichim, Mircea Morariu, Ion Parhon, Carmen Stanciu, Nicolae Prelipceanu, Marius Zarafescu, Emil Boroghină, Iulia Popovici, Cristina Rusiecki, Victor Scoradeţ, Miruna Runcan, Andreea Dumitru, Marinela Ţepuş şi Doru Mareş şi Ion Bogdan Lefter. Pentru că nu toţi cei care au răspuns au respectat întru totul regulile jocului, unii aplicând şi criteriul cronologic sau propunând mai mult de trei spectacole, la numărătoarea finală am aplicat următorul criteriu: în cazul topurilor realizate conform cerinţei, spectacolul poziţionat pe primul loc a primit trei puncte, cel de pe locul al doilea, două puncte, iar cel de pe locul al treilea un singur punct. În cazul în care s-a aplicat criteriul cronologic sau topul a conţinut mai mult de trei spectacole, fiecare dintre ele a primit un singur punct. Ca să ne conformăm regulilor propriului joc, vă oferim şi noi un top 3 al celor mai bune spectacole din ultimii 20 de ani, urmat de titlurile celorlalte montări incluse de criticii de teatru în clasamentele lor. Conform voturilor exprimate, topul final rezultat este următorul:

Locul 1.„Trilogia antică”, regia Andrei Şerban

Locul 2.„…au pus cătuşe florilor”, regia Alexander Hausvater

Locul 3.„Ghetto”, regia Victor Ioan Frunză

„Titus Andronicus”, regia Silviu Purcărete Citeste in continuare