A venit din Basarabia la 18 ani şi a făcut teatru. În scurt timp, a devenit una dintre cele mai cunoscute şi mai îndrăgite actriţe din România. Tania Popa este angajată a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde o puteţi vedea în mai multe spectacole, dar şi în alte teatre din ţară. Cea mai recentă dintre premierele ei este „Fata din Curcubeu” de la TNB, unde, la Sala 99, interpretează un rol pe care la acest moment nu ezită să-l numească rolul vieţii ei. Un one-woman show, o poveste plină de dramatism, scrisă şi pusă în scenă de Lia Bugnar, despre o existenţă ratată. Povestea unei târfe care îşi face „meseria” pe ultimul rând de la cinema Curcubeu, povestea unei fete care trăieşte între două lumi: viaţa şi filmul. Despre spectacolul pe care ea îl consideră „o gură de oxigen” şi despre viaţă şi teatru am stat de vorbă cu Tania Popa.
Dacă, după spectacol, ai ieşi la… o cafea cu „fata din Curcubeu” ce i-ai spune?
E tare complicat, nu numai pentru că joc fata din Curcubeu, dar eu sunt aşa sensibiloasă şi plâng din orice tâmpenie… Dacă plâng la filme indiene, ce pot să zic mai mult?! Clar, aş fi luat-o, spălat-o, dus-o acasă, hrănit-o etc. Cred că n-aş fi putut s-o abandonez. Mi-e mie milă de personajul meu. (râde) De-asta e sarcina foarte grea, iar Lia, care a scris textul şi a regizat spectacolul, îmi spune tot timpul: „Tu nu plângi, tu nu eşti tristă, tu nu suferi. Lasă-i pe ei în sală să sufere, fii tu tot timpul cu zâmbetul pe buze şi, când vrei să plângi, de-aia, mai tare zâmbeşte!” Şi este îngrozitor de greu. Dar, totodată, iacătă, rezultatul e minunat.
De ce e mai important spectacolul ăsta decât altele pe care le-ai făcut?
Doamne, Dumnezeule, este încununarea a tot ce nici n-aş fi putut să visez. Şi vorbesc foarte serios! Am fost într-o perioadă tare grea, în ultimul timp – acum pot să spun cu curaj, pentru că a trecut. Ajunsesem să mă întreb de ce mai fac eu teatru? De ce mai fac eu meseria asta? Cred că nu mă serveau cu adevărat rolurile pe care le aveam. De fapt, nu mă consumasem, toate îmi erau la îndemână. Chiar şi rolurile pe care le fac cu foarte mult drag şi sunt foarte frumoase, totuşi simţeam că nu mă solicită cum mi-aş fi dorit. Iar eu aveam în mine un vulcan care nu erupea. Şi-mi spuneam: „Eu pot atât de mult, pot să-mi pun sufletul pe tavă, de ce nimeni nu vrea sufletul meu?”. Şi atunci am zis, mama mă-sii, o să cânt… Mi-am dorit întotdeauna să cânt ruseşte, mă descarc atunci când cânt, dar numai în rusă. În română parcă nu-mi iese, cânt altfel… În rusă, cânt prin toţi porii. Şi am zis: „Dar ce fac acum? Concert? Doar n-am înnebunit. Sunt actriţă.” Şi am rugat-o pe Lia, pentru că-mi place foarte tare cum scrie, să-mi scrie şi mie ceva, nişte textuleţe să zic între cântece.
Deci aveai cântecele alese?
Nu doar treisprezece câte cânt în spectacol, ci vreo sută… Lia m-a întrebat ce cânt. Adevărul e că sunt miliarde de cântece frumoase ruseşti, aşa că am încercat să restrâng aria şi am ales cântece din filme. În următoarea secundă a zis: „Gata, eşti o curvă, amărâtă, cerşetoare şi lucrezi la cinema în ultimul rând…” Pe urmă au început să curgă textele pe mail, apoi s-a făcut o cronologie, am pus cântecele cum am simţit şi atât de bine s-au potrivit… N-am îndrăznit s-o rog să şi regizeze, că mi s-a părut că deja am rugat-o prea mult şi ideea i-a venit direcţiunii şi lui Ion Caramitru. Ei mi-au zis: „Vrei în proiectul ăsta? Te rugăm frumos! Dai vizionare, dacă eşti bună… rămâi.” El a sunat-o pe Lia şi ea a acceptat. În vreo zece repetiţii am scos asta. Am dat vizionarea, au bocit toţi şi aşa ieşit chestia asta care nici acum nu realizez ce e…
Ce te bucură cel mai mult?
Eu consider că la acest spectacol… este terapie prin plâns. Plânge lumea… cum mi-a zis un prieten de-al meu: „N-am venit la tine la cabină că parcă era la priveghi. Toţi boceau şi stăteau în şir să vină să te pupe…”. Cred că e foarte bine uneori să-ţi descarci sufletul prin plâns, dar nu pentru că ţi s-a întâmplat ţie ceva rău, ci pentru că ai vrea să schimbi viaţa cuiva, să o faci mai bună. Eu sunt convinsă că cei care pleacă de la spectacolul ăsta îşi doresc să facă un bine. Şi atunci, e tot ce-mi trebuie.
E vorba de viaţa unei târfe, săracă, chinuită, care o sfârşeşte cumplit… Nu te-ai temut că va fi considerat prea patetic?
O, ba da! Sincer, de-aici indicaţia „să nu plângi nicio secundă”. Dar, sincer, eu de câţiva ani nu mă mai încrâncenez deloc. Nu mai caut cu disperare să fac ceva în actorie, să demonstrez ceva. Sunt foarte liniştită, foarte relaxată şi, dacă nu ar fi plăcut acest spectacol sau ar fi fost considerat patetic, mare brânză, nu-l mai jucam. Nu-mi pun nicio secundă problema că „Aoleu! Dar dacă…”. M-am bucurat, l-am făcut, am dat tot din mine – pentru că mă solicită psihic foarte tare. Plus că am ocazia să cânt în faţa lumii… Cântecele, în varianta asta – că ne-a luat ceva până am ajuns aici – sunt o continuare a vorbirii. Ideea e că este atât de dureros şi atât de prea mult ce spune, că nu mai poate să spună în română şi, atunci, o zice pe limba ei, cântând. Eu la niciun spectacol nu cânt la fel, o dată cânt mai puţin din cântec, altă dată mai mult… cum simt.
Aşadar, eşti o actriţă care lucrează pe instinct…
Da! Sigur, sunt foarte riguroasă, respect tot ce am de făcut, dar nu pot să joc în fiecare seară la fel, ar însemna că sunt un roboţel. Un monolog poate să-ţi iasă, altul mai puţin, dar eu cred că se compensează şi că pleacă lumea cu un sentiment bun.
Spuneai că-ţi plac textele Liei Bugnar… Cum ţi se pară că arată celelalte piese din dramaturgia contemporană?
Îţi fac o mărturisire. Eu cumpăr cărţi, îmi doresc o bibliotecă cât mai mare, îmi doresc atât de mult să citesc, „să-mi ridic nivelul cultural”, cum zice fata din Curcubeu, dar nu am timp. Sunt foarte ocupată pentru că, în afară de teatru, televiziune, film, familie… mai am şi o pasiune de care n-o să scap toată viaţă. Nu e un hobby, e o boală: designul şi croitoria. Şi atunci când ajung să deschid o carte sunt, de obicei, tare obosită. Dar dacă o să mă las într-o zi de meseria asta, poate atunci o să am timp să fac chiar ce-mi place. Acum, ştii cum e, „familia mare, renumeraţia după buget”…
Deci marea ta pasiune e croitoria…
Da. E marea mea dorinţă şi asta am vrut să fac dintotdeauna, să dau la facultate la design, să am atelier, fabrică, să fac rochii frumoase. Şi fac, dar pentru prietene, n-apuc să-mi scot o linie, că n-am timp. Fac şi rochii de mireasă, de covor roşu… Dar o să scot prima colecţie categoric. Eu mă văd ieşind pe podium alături de manechine. Şi o spun, o s-o repet, o să-i plictisesc pe toţi, dar sunt ferm convinsă că, vorba Alchimistului, „când îţi doreşti ceva din tot sufletul, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale”. La mine funcţionează lucrul ăsta. Tot ce mi-am dorit, toate s-au împlinit. Şi mai cred cu tărie în ceva. Atât timp cât eşti un om bun şi pozitiv şi faci bine, exact asta ţi se întoarce. Să nu-mi zică mie alţii poveşti: „Dar eu sunt un om bun şi am numai necazuri.” Nu e adevărat! Înseamnă că Moşul ăl de Sus are alte planuri cu tine. Totul e bine gândit.
Şi cum ai ajuns la teatru, dacă te pasiona designul?
Mi s-a părut că e cel mai simplu la examen. La design, trebuia chimie la examen şi eu nu ştiam. Şcoala era tocmai la Sankt Petersburg, foarte departe, aveam 17 ani… Am vrut să dau la filologie, dar trebuia să mă mai pregătesc la rusă. Eram foarte bună, dar învăţam exact cât trebuia… Şi atunci mi s-a părut foarte simplu să dau la teatru. Totuşi, n-a fost aşa absurd, deodată. Eu eram şeful în tot orăşelul nostru. Recitam, cântam, făceam scenete, organizam… Aşa că aveam „experienţă”. Am învăţat eu ceva acolo, nişte poezii, nu m-am pregătit deloc, şi m-am dus din orăşelul meu, Căuşeni, direct la Chişinău, în haine cusute de mine. Aveam vreo trei ţinute, cochete, frumuşele… Şi, cum spuneam, sunt foarte norocoasă. Atunci, în ’90 a fost Florin Zamfirescu la admitere şi a făcut o selecţie dintre cei care au luat examenul şi i-a adus în România.
Îţi pare bine că ai venit atunci în România?
Nu cred că aş fi reuşi în Moldova să fac cât am făcut aici, nu pentru că acolo se face mai rău şcoală, dar aici sunt mai multe posibilităţi.
De ce ţi-e cel mai dor din Basarabia?
De mâncare nu, că aici mâncăm acelaşi lucru. De vorbit nu, că vorbesc exact ca acolo… De sora şi de nepoţii mei mi-e dor. Şi mă apucă nostalgia când mă duc acolo, în oraş, pentru că mi se pare că totul e în miniatură, parcă totul s-a făcut mic, parcă mă plimb printr-o machetă… Nu mai e oraşul ăla care mi se părea mie imens. În rest, mi-am adus aici toată lumea de acolo. Eu nu mă simt în străinătate. Mă simt la mine acasă. Nu m-am dezlipit nicio secundă de originea mea şi oricât, oricine, orice mi-ar spune, eu exact aşa o să rămân. Nu m-am schimbat nici măcar un centimetru. Mulţi îmi zic că poate-s prea credulă, prea deschisă, prea agitată, că gesticulez prea mult, că prea zic că-s rusoaică, că de ce cânt ruseşte… De-aia!!! Aşa simt! Viaţa este aşa de scurtă, de ce trebuie să fac ce vor alţii? Oamenii care se preocupă de alţii habar n-au câte ar putea să facă în timpul ăsta.
Povesteşte-mi de copilăria ta în Basarabia.
Una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Blocuri „mari” de patru etaje… un orăşel mic… Căuşeni, pentru că e ca un căuş, jos e oraşul şi în rest păduri, dealuri, de jur-împrejur. Lângă Tighina… exact lângă Transnistria. Regret că copii mei nu pot să facă şcoala pe care am făcut-o eu. Da, noi făceam concursuri de ikebana… făceam concursuri de strâns maculatura. Poate să-mi zică mie oricine că era perioada comunistă. Ok, dar erau activităţi care-l făceau pe copil să se preocupe de ceva. Vai ce rău era să strângem hârtie, ce chestie comunistă! O tâmpenie! Nu era nimic rău în asta. Sunt revoltată când văd astăzi cum a devenit un sport ce aducem profesorului, câte miliarde adunăm. Părintele care zice: „Stai, mamă, liniştit, că o să termini cu 10, plătesc eu.” M-am aprins…
Şi ce te deranjează cel mai tare la lumea în care trăim?
Sunt foarte revoltată pentru că oamenii sunt răi.
Ce înţelegi tu prin răutate?
Să-i spui cuiva lucruri urâte, chiar dacă nu merită, să nu-ţi pese de cel de lângă tine. Pe idee, „şi dacă s-a împiedicat, de ce să-l ridic eu?” De-aia… Ce te costă? Nu suport vorbele astea: „Nu-mi pasă”. Apoi, cei care fură, dar ăia care cu adevărat fură… Nu amărâtul care s-a dus în Italia şi a văzut ce n-a văzut în viaţa lui. Nu ăla e periculos, ci cei care fură o ţară întreagă. Este un sport naţional: să ajungem la putere ca să ne facem avere… S-ar putea trăi atât de frumos, pentru că oamenii habar n-au cât de scurtă este viaţa.
Dacă ai avea o baghetă magică, ce-ai schimba, ca lumea să fie aşa cum o vrei tu?
Când sunt singură, tot timpul construiesc în minte un milion de poveşti… pe lângă modele de rochii. (râde) Şi încep şi-mi spun în timp ce merg: aş asfalta drumul ăsta impecabil, aş mai pune coşuri de gunoi… Fac dreptate pe pământ…
Şi în teatru?
Nu e deloc uşor să fii în lumea asta. Te consumă exact acolo unde nu se reface: la neuroni! Dar ce-aş schimba… Cei care fac teatru să nu se încrânceneze să facă cu tot dinadinsul sau să vrea locul altcuiva. Pentru că fiecare are locul lui pe pământ. N-am luat proba aia, pentru că o să vină altceva… Cred că asta e cel mai important: să facă totul cu bucurie şi pasiune. Vrei să faci meseria asta? Bucură-te de ea! Vino şi fă-o cu pasiune şi dăruire şi atunci o să meargă totul bine. Chestia asta se transmite de pe scenă spre public. N-are cum să nu plece energia. Când eşti doar un muncitor pe scenă, e un zid.
La public ce te deranjează?
Când nu respectă munca celui de pe scenă. Uită să-şi închidă telefonul, vine după ce a început spectacolul. Nu pretind să mă placă… că talentul e o chestie subiectivă, unora le place, altora nu. Dar pretind respect.
Şi ce spui tu că e talentul?
Un har coborât de undeva de sus şi dat celui care merită…
Apropo de public, de ce fel de poveşti crezi că are nevoie acum?
Nu doar acum, ci întotdeauna. Nu vorbesc de oamneii de meserie, pentru că, uite!, şi la spectacolul ăsta, celor de meserie le-a plăcut tuturor, nu pot să zic… Dar toţi au ceva să adauge, să schimbe. Omul de rând nu mănâncă decât povestea. Trăieşte cu tine acolo şi o ia exact aşa cum i-ai dat-o. Dacă aşa e, de ce s-o schimb? Asta e povestea, nu? Şi am observat că oamenii vor poveşti adevărate, de viaţă. Nu metaforă… Şi alea sunt bune. Dar pentru critici, cronicari… Omul de rând, ăla care habar n-are, vine şi plăteşte să vadă actori pe scenă. El are nevoie să râdă cu poftă, să plângă, să se înduioşeze, să vadă ceva frumos, tandru. Să îi trezească un sentiment adevărat.
Spuneai mai devreme că faci şi lucruri pe care trebuie să le faci, pentru bani, pentru că ai o familie… Ce lucruri de care nu eşti mulţumită trebuie să faci?
Faptul că mă duc la anumite filmări, pe care nu le fac neapărat din tot sufletul. E vorba de lucruri care nu mă solicită, pe care le fac foarte simplu, dar le fac pentru că sunt necesare… pentru bugetul familiei.
Ce n-ai face niciodată pe scenă?
Pe scenă nu cred că aş putea să mă dezbrac. Sunt extrem de pudică, pot să fac orice, dar nu să mă dezgolesc, pentru că mi-e îngrozitor de jenă. Sunt foarte nemulţumită de cum arăt. În rest, n-am prejudecăţi. Dacă regizorul mă convinge că e un act artistic, atunci e OK. Nu mi-e frică de absolut nimic…
Nici pe scenă, nici în viaţă?
De absolut nimic! Pot să traversez şi o pădure la 3 noaptea. Pentru că ce mi-e dat e pus deoparte. Singurul lucru, singura dorinţă pe care o am este să-mi fie sănătoşi copiii. Cred cu tărie că este cineva acolo sus care are grijă de mine. Deci de ce să-mi fie frică?
De Dumnezeu?
Avem o relaţie bună. Nu sunt habotnică, nu mă duc la biserici. Nu m-a convins încă nimeni că este vital să mă duc la biserică. Cred că Dumnezeu îmi dă exact ce merit… Nu sunt deloc modestă. Dar ştiu că mă iubeşte. Eu sunt sinceră cu El.
Revin la fata din Curcubeu şi la ceaşca de cafea. Dacă ai vrea să-i faci o mărturisire, ca să nu spună numai ea poveşti despre ea şi viaţa ei, ce i-ai spune?
La cât de dureros e tot ce mi-ar povesti ea, cu tărie i-aş povesti cele mai minunate momente din viaţa mea. Ca să o fac să nu se simtă atât de singură şi pierdută pe lumea asta. De exemplu, cel mai frumos Crăciun din viaţa mea a fost în 1999. Pe 23 decembrie s-a născut Daria, iar pe 25, eram doar eu cu ea într-o rezervă. Nu dormisem de două nopţi, că o vegheam încontinuu, să văd dacă respiră. Eram îngrozitor de obosită, dar a fost cel mai fericit Crăciun din viaţa mea.
Ce e pentru tine teatrul?
Până să vină această gură de aer – pentru că a fost o salvare pentru mine spectacolul ăsta – aş fi spus că e serviciul la care mă duc. Acum, aş spune că teatrul este o descărcare pozitivă.
Atunci, înseamnă că faci teatru pentru tine?
Cum pentru mine?! Nu există aşa ceva. Este falsa impresie a tuturor artiştilor că facem teatru pentru noi, pentru critici etc. Nu! Noi facem teatru pentru ăla care dă banii, cumpără biletul şi vine şi se aşază în sală. Pentru public! Şi cea mai mare bucurie sunt aplauzele şi ochii spectatorilor la sfârşit.
Print