Teatrofilmul, variaţiune pe tema Hamlet

Spectacolul celebrului Wooster Group din New York (care îşi spune „de avangardă, la decenii bune după ce focul avangardei, în sensul istoric al curentului s-a stins) s-a jucat de patru ori la Bucureşti, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, în încheiarea visului împlinit al lui Emil Boroghină: o ediţie a festivalului internaţional Shakespeare în care „Hamlet” să fie invariant.

Şi iată că talentatul manager şi-a văzut visul cu ochii, iar noi, spectatorii, am putut veni în contact cu variaţiuni pe aceeaşi temă semnate de Nekrosius, Korsunovas, Ostermeier sau Elizabeth LeCompte de la The Wooster Group.

Aşteptată cu mare curiozitate de publicul care a venit la festival, această din urmă montare, după ce s-a plimbat în multe oraşe din lumea întreagă, a adus în capitala noastră dâmboviţeană un performance care te face să te întrebi de ce se autointitulează de avangardă bine-cunoscuta trupă de artişti din bine-cunoscutul Performing Garage de pe strada Wooster, New York. La prima vedere, nici că se poate distanţă mai mare între ideile preamărite de avangarda iconoclastă şi spectacolul pe care l-a găzduit de Teatrul Bulandra, o maşinărie-ceas, în care fiecare face mişcarea A (şi nu mişcarea B), o montare în care nu e loc nici pentru cea mai discretă, insesizabilă improvizaţie, nici pentru vreo clipire din ochi care nu s-a exersat la repetiţie, nici pentru vreun gest, oricât de neînsemnat, pe care actorul să nu şi-l fi construit deja.

The Wooster Group a jucat un „Hamlet”- exerciţiu de actorie integrându-l într-un construct-hibrid, „filmoteatrul”, o formă de artă care să facă o sinteză în pur şi previzibil duh postmodern. De ce să fie teatrul sincretic numai prin întâlnirea dintre cele şase arte, şi nu şi prin colaborarea cu cinematograful? La începuturile lui perceput şi ca „noul teatru”, ameninţarea ce plana asupra „vechiului teatru”, cinema-ul este pentru Elizabeth le Compte o mină de aur din care extrage fundaţia pe care a ridicat un spectacol pe care regizoarea îl întoarce cu cheia, ca pe un ceas, şi apoi îl lasă să arate, fără să se grăbească şi întotdeauna cu exactitate, ora. Cu alte cuvinte, planul cinematografic al performance-ului este mediul acestui „Hamlet” metateatral, ca să folosesc un termen preţios. Spectatorului i se livrează un spectacol despre un spectacol. Pe bandă rulează „Hamlet”-ul din 1964 cu Richard Burton, o reconstituire pe peliculă a spectacolului de pe Broadway. Când cinema-ul răsturna supremaţia teatrului în America luată de valul „low culture”, odată cu răspândirea efectelor esteticilor postmoderniste, spectacolul a fost transpus pe peliculă printr-un experiment: filmarea în direct, din 17 unghiuri şi livrarea filmului astfel rezultat în 2000 de cinematografe din SUA, unde a rulat numai două zile. Şi iată ce face Wooster Group, pornind de la înregistrare: „În «Hamlet»-ul nostru, încercăm să răsturnăm procesul, reconstruind o piesă de teatru ipotetică din fragmentele de film editat. Noi «acoperim» filmul, canalizând intenţionat vocile şi mişcările înregistrate din producţia din 1964.”

Aproape trei ore (cu pauză), spectatorul urmăreşte o mostră de „teatrofilm” unde actorii sunt pioni pe o tablă de şah, teleghidaţi de un master puppeteer care trage sforile, care procedează la ceea ce teoreticienii postmodernismului au numit „denudarea procedeului” („dublând” filmul menţionat, spectacolul îţi spune „uite, imit filmul” şi fac artă, căci imitaţia nu e imitaţie, iar transpunerea în alt mediu înseamnă inventarea unui alt limbaj etc. etc.) Reconstituind un spectacol, Wooster Group instituie un performance în care ideea de individualitate sau originalitate nu e „în chestie”. Subminând acest principiu, Elizabeth LeCompte a realizat în 2007 (când a construit spectacolul) un experiement de grup în care primează dimensiunea demonstrativă şi, fireşte, ideea de demonstrat…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.