Teatrul-dans: monstru cu două capete sau spectacol-total?

În materie de artă, spune Oscar Wilde, nu pot exista argumente raţionale, ci doar preferinţe. Prin volumul apărut la UNATC Press, în 2006, Teatru-dans, conf. univ. dr. Carmen Stanciu (secretar ştiinţific al Facultăţii de Teatru din cadrul U.N.A.T.C. “I.L. Caragiale”) demonstrează că nu există niciun motiv pentru care preferinţele să nu poată fi argumentate raţional, fără ca asta să le secătuiască de efervescenţa pasiunii, ci, dimpotrivă, îmbogăţindu-le cu autoritatea documentării.

carteNu avem de-a face cu un studiu arid şi ermetizat, despre un fenomen adus pe masa de disecţie a criticului pentru a fi diagnosticat şi apoi livrat cu fişa de identificare ataşată cadavrului inert, ci cu o lucrare “deschisă”, vie, care surprinde, intuieşte, descoperă şi, în permanenţă, caută noi piste de desfăşurare a eşafodajului argumentativ. Carmen Stanciu nu dă verdicte, nu validează curente sau viziuni, pentru că operează cu un material în continuă mişcare şi evoluţie, care e gata să se furişeze oricând, printr-un gest delicat sau printr-o fractură brutală, afară din tiparul de interpretare critică. Ne vorbeşte, în schimb, despre schimbările survenite în receptarea actului artistic, prin apariţia acestui fenomen “de graniţă”, care transformă cuvântul şi gestul în imagini sonore şi, mai ales, ne vorbeşte despre sine şi despre propriile preferinţe, despre “adevăruri, ca iluzii despre care am uitat ca sunt imaginate” (Fr. Nietzsche).

De aceea, Teatru-dans este, fără doar şi poate, o lucrare fundamentală: dincolo de imensa cantitate de informaţii care ne este furnizată, fără emfaza specialistului, ci cu entuziasmul cuceritor al cercetătorului, această carte este, de fapt, o atitudine personală (şi cu atât mai autentică) în faţa unui fenomen puţin cunoscut, care a divizat (în ciuda formulei de contaminare reciprocă) lumea artiştilor, prizonieri ai canoanelor şi ai propriilor limite. Dacă specialişti din lumea teatrului sau a dansului au ales să ignore teatrul-dans ca spectacol total, etichetându-l drept “monstru bicefal”, formulă hibridă care forţează graniţele pentru a şoca şi care parazitează artele din care provine, Carmen Stanciu alege să nu urmeze calea partizanatului vehement în sprijinul teatrului-dans, ci pe aceea a superiorităţii tolerante, care-şi demonstrează adevărurile cu seninătate, având la îndemână pledoaria de necontestat a bunului simţ artistic. Corporalitate, imponderabilitate, expresivitate, fizicalitate – sunt termeni fragili cu care jonglează atent de-a lungul demersului său critic, definind cu atenţie şi fineţe relaţiile de echilibru şi raporturile de forţă dintre ce se arată şi ce se simte, dintre ce se vede şi ce se aude, dintre ritmul muzicii, al corpurilor şi al bătăilor inimii.

Cine s-ar fi gândit că Ludovic al XIV-lea poate fi privit şi ca prima vedetă a baletului, apariţia sa în “Baletul Nopţii”, în 1651, ca astru strălucitor care risipeşte întunericul şi aduce lumina asupra ţării şi epocii sale, fiind cea care i-a impus pentru eternitate titulatura de “Regele Soare”. Sau că cel mai cunoscut balet de curte – “Baletul comic al reginei” (1581) – putea să dureze chiar şi 10 ore ori că în perioada romantică erau adesea folosite fete în travesti, pentru partiturile masculine, deoarece bărbaţii erau consideraţi lipsiţi de graţie şi de virtuozitate.  Teatru-dans ne ajută să descoperim toate aceste curiozităţi, care animă discursul critic, ferindu-l de abstracţiuni sterile, cititorul fiind, în aceeaşi măsură, interesat de costumele cu jupoane înflorate (precursoarele tútú-urilor), dar şi captivat de dialogul pasional pe care Carmen Stanciu îl are cu opera Pinei Bausch (pe care, împreună cu Tanztheater Wuppertal, o consideră reperul absolut al formulei spectaculare teatru-dans), cu “spinul în ochi” (Heiner Müller), care întunecă vederea şi exacerbează emoţia.

O semnificaţie aparte o are capitolul ce vorbeşte despre “Mecanismul critic în arta dansului”, pentru că urmăreşte stabilirea unor repere care să surprindă identitatea operei de artă, axându-se pe scrierea coregrafică şi interpretare. Este un fel de marcaj al discursului critic, care trebuie să respecte jaloanele impuse deontologic pentru a ajunge la destinaţie nevătămat şi neaccidentat din cauza devierilor neregulamentare, dar care, în interiorul limitelor, are libertatea absolută de a se afirma pe sine, prin creaţia receptată.

Deşi are valoarea unui studiu aplicat, Teatru-dans are şi extraordinarul merit de a ieşi din tiparele istoriilor critice împănate de termeni de specialitate şi de formulări contondente, pentru a se plasa într-o zonă a poveştilor şi istorisirilor despre teatru, dans, teatru-dans, făcute cu afecţiunea spectatorului devotat şi cu instrumentele de documentare caracteristice teatrologului. Asta deoarece Carmen Stanciu nu face parte dintre cei care privesc “interpretarea ca pe o formă de răzbunare a criticului, a intelectualului asupra artei”, ci dintre aceia care simt şi înţeleg arta ca pe “o călătorie prin Sine” (Pina Bausch).

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.