La cea de-a patra ediție a Festivalului Interferențe din Cluj, mult așteptatul spectacol al lui Thomas Ostermeier, „Un dușman al poporului” de Henrik Ibsen, a ieșit din tema propusă „mărturii ale corpului” și s-a încadrat lejer în sfera mărturiilor societății actuale. Producția Teatrului Schaubuhne, deși considerat spectacol politic de unii și doar spectacol-confesiune de regizor, a făcut (aproximativ) înconjurul pământului, din Moscova și Quebec până în Istanbul, Buenos Aires și Melbourne. Adesea spectacolele cu tentă politică tind să fie impregnate de atmosfera locală și, prin urmare, mai puțin relevante unor anumite națiuni. Dar „Un dușman al poporului”, o piesă mai puțin citită și montată, pare să se reactualizeze în concordanță cu spațiul în care poposește. În România, acest spectacol care cochetează cu idei precum puterea banului, interesul pentru celălalt și curajul de a schimba ceva, a ajuns după alegerile prezidențiale și a atins probleme delicate precum Roșia Montană. Drama balneologului Stockmann care descoperă că apa din orașul său este poluată transcende epoca în care a fost scrisă și ajunge în turneu în Montreal unde în foaier există următorul anunț: Do not drink water from the tub. It’s polluted! Sau în Moscova unde 300 de spectatori pro Stockmann se urcă pe scenă și admit că trebuie să fim suficient de curajoși încât să luptăm pentru adevăr. Nu sunt situații inventate, ci poveștile împărtășite de Thomas Ostermeier în cadrul conferinței pe care a susținut-o în Cluj.
Dincolo de religia dominantă a lumii, banul, dincolo de istorie și generații, regizorul îi amintește pe cei care militează pentru o lume ecologică, pe cei care merg pe bicicletă, care sunt împotriva fumatului, care fac yoga și au impresia că acesta este secretul unei vieți sănătoase. Dar în ce fel de lume creezi această viață sănătoasă? În ce fel de lume îți naști copiii? Fără a rosti cuvântul revoluție, Ostermeier atinge un punct sensibil. Luptăm din răsputeri pentru a ne schimba viața din cel mult 100 mp, dar rareori luptăm pentru a îmbunătăți lumea în care trăim cu toții.
Transpuse pe scenă, în limbaj teatral, ideile au o cromatică întunecată, miros a praf de cretă și vopsea, răsună pe ritmuri de muzică electronică, pop rock, David Bowie și The Clash și sunt finisate în stil german, adică perfecționist. Dr. Stockmann, soția sa, Hovstad și Billing au fost aduși în rândul hispterilor, au înființat și o trupă, dar din când în când repetițiile sunt întrerupte de bebelușul familiei Stockmann. Chiar dacă miza acestui spectacol nu este de a emoționa publicul, chiar dacă este doar politic și rece pentru unii, din interpretarea personajelor, din muzică, scenografie, răzbate energia generației noastre. Generația hispterilor, a vegetarienilor, a ecologiștilor, a oamenilor care pot fi doar jurnaliști, dar care în afara job-ului sunt talentați la beatbox, precum Billing. Ei sunt oamenii societății care își varsă furia în muzică, nu în revoluții. Uneori, un anume domn Stockmann iese din mulțime și vrea să lupte pentru adevăr. Spectatorii îl susțin, îi împărtășesc principiile, dar un actor ne mărturisește: „dacă ați putea să-l votați, nu ați face-o”. Cine ar vota un idealist? La cea de-a doua reprezentație a acestui spectacol, mai mult de jumătate din sală l-a susținut pe Stockmann și doar trei spectatori și-au argumentat alegerea. În rest, tăcere.
În opinia lui Thomas Ostermeier sfârșitul spectacolului este cel mai important. Cum lupți împotriva puterii dominante? Tatăl multimilionar le pune celor doi soți banii pe masă. Cu o bere rece în mână, relaxați pe canapea ei trebuie să aleagă. Final deschis. Adevăr versus bani. Deși sparge convenția teatrală, deși ți se cere direct opinia, deși ai libertatea de a fi sau nu de partea lui Stockmann, „Un dușman al poporului” nu este un spectacol extravagant sau kitsch. Poate este chiar prea echilibrat pentru mesajul pe care îl transmite. Mai în glumă, mai în serios, Ostermeier recunoaște că nu reușește să creeze ceva haotic, „neprofesionist”.
Care mai este rolul artei în contextul actual? Ce mai poate schimba teatrul? Întrebări dure, de care te poți speria sau pe care le poți desființa ușor. Viziunea regizorului este mai degrabă sceptică. „Teatrul nu poate crea revoluții, iar acest spectacol este o confesiune despre starea societății noastre actuale.” „Un dușman al poporului” se îndepărtează considerabil de textul original al lui Ibsen, poate cea mai pregnantă replică care rămâne nemodificată este cea din monologul lui Stockmann: „Această societate trebuie să piară”.
Schaubühne am Lehniner Platz
„Un dușman al poporului” de Henrik Ibsen
Regia: Thomas Ostermeier
Distribuția:
Dr. Stockmann: Christoph Gawenda
Membrul Primăriei: Ingo Hulsmann
Doamna Stockmann: Eva Meckbach
Hovstad: Andreas Schroders
Aslaksen: David Ruland
Billing: Moritz Gottwald
Morten Kiil: Thomas Bading
Decorul: Jan Pappelbaum
Costumele: Nina Wetzel
Muzica: Malte Beckenbach, Daniel Freitag
Dramaturgia: Florian Borchmeyer
Light design: Erich Schneider
Picturi pe pereți: Katharina Ziemke
Foto Mihaela Marin
Print
Valoarea idealistului nu este strict electorală.