Nou deschisul teatru Apollo111 își continuă programul început în toamna trecută cu surle și trâmbițe și propune pentru lunile februarie și martie un nou spectacol, de data asta în regia lui Alexandru Maftei, cu o distribuție generoasă și interesantă. Și cum Bucureștiul duce în continuare lipsă de suficiente spații pentru teatru, orice astfel de inițiativă e bine venită, cu atât mai mult cu cât diversifică oferta teatrală deja existentă și oferă alternativă la tipul de spectacol consacrat de teatrele de stat. Prin urmare, oferta teatrală din sala cochetă din clădirea Universul, plasată fericit în spatele Cișmigiului, pare să aibă niște coordonate clare: se adresează în primul rând unui public tânăr, cu venituri peste medii și, aș risca să spun, cel mai adesea angajat în mediul corporatist. Un public interesat de texte noi care pun în discuție probleme contemporane.
Este și cazul textului montat de Alexandru Maftei, „După ploaie” de Sergi Belbel, care aduce în discuție diverse teme ce nu pot fi decât interesante pentru publicul țintă la care făceam referire. Mai exact, într-o corporație, într-o lume de undeva din acest spațiu globalizat în care trăim, fără nume și fără identitate, angajaților li se interzice să fumeze. Și majoritatea încalcă interdicția și unul câte unul sau în mici grupuri, șefi de departamente, secretare sau simpli mici angajați, urcă pe acoperiș și… fumează. E o lume de sticlă și beton, în care n-a mai plouat de doi ani, în care structura oamenilor parcă s-au modificat, în care elicopterele se ciocnesc de zgârie-norii din jur, în care femeile suferă de infertilitate, în care viața curge altfel, suspendată parcă în permanență între două pauze de țigară.
Această atmosferă o surprinde bine scenografia lui Vali Ighigheanu, altminteri simplă, dar de efect – un spațiu mărginit de o imagine amplă cu zgârie-nori, priviți de sus și mașini traversând un bulevard la zeci de metri în jos, o imagine care creează efectul de „rău de înălțime”, rece, lipsită de personalitate, ca-ntr-un film SF în care trăim deja. Un acoperiș de unde se vede lumea. Aici, în acest spațiu, câțiva oameni vin pe rând sau împreună, fumează și stau de vorbă și relațiile din interiorul companiei încep să se țeasă de la o scenă la alta, pe măsură ce personalitățile se dezvăluie sau sunt făcute să se dezvăluie, iar ceea ce e cel mai interesant e că această plasă de relații interumane dintr-o corporație oarecare, în care ierarhiile sunt bine zidite, se transformă treptat într-un fel de imagine în mic a lumii mari în care ele există. Un microunivers în care totul e fin construit și reflectă lumea cea mare cu toate tarele ei care încet, încet ne intră în ADN.
Distribuția pe care o alege Alexandru Maftei funcționează fără greșeală, de la Dana Voicu la Ioana Flora, Andrei Aradits, Raluca Botez, Bogdan Dumitrescu, Lucian Pavel, Andreea Matei și Ana Turos. Însă prestația Danei Voicu, în rolul unei secretare blonde discret mobilată intelectual, e de departe punctul forte al montării. Vulgară în haine și în gândire – dar acel tip de vulgaritate mascată de poleiala lumii în care evoluează –, Dana Voicu dă acestui personaj un aer de firesc și o doză de umor care se împletește delicios cu un soi de sensibilitate kitsch, ce îi conferă o aură teribil, dureros de umană în tot acel univers rece, de sticlă. Ea e pata de culoare, ființa pe care nici jignirile șefului, interpretat corect de Lucian Pavel, nici disprețul mai mult sau mai puțin fățiș al celor din jur n-o fac să se clintească din drumul ei. Problemele ei majore sunt țigara din pauză, sexul fără obligații, culoarea pantofilor și cum să se strecoare în patul șefului al cărui dispreț nu-l înțelege. Dar, în același timp, este încarnarea unui tip de compasiune simplă și fără pretenții, aproape grotesc de umană.
Celelalte personaje care intră în acest joc în care, aproape fiecare invidiază pe celălalt și fiecare vrea să-i ia locul sau să ocupe un loc mai bun, care să-i ofere mai multă autoritate, se dezvăluie toate, una după alta, creionând o lume absurdă și… „rinocerizată”. Raluca Botez este secretara roșcată, cu mintea plină de idei stranii, bântuită de tot felul de imagini ciudate și de premoniții și de teorii desprinse din cărțile de așa-zisă spiritualitate kitsch care umplu rafturile librăriilor, suferind că îi lipsește relația cu un bărbat și vag terorizată de șefa ei, interpretată de Andreea Mateiu – ușor cam tensionat, o nuanță în plus peste ceea ce i-ar cere personajul. Bogdan Dumitrescu este micul angajat, ultima rotiță din angrenajul unei corporații uriașe, precum cea pe acoperișul căreia se adună cu toții încălcând interdicția de a fuma, el e bărbatul simplu, îndrăgostit de secretara roșcată și care nu cere prea mult de la viață. Grupul secretarelor este întregit de Ana Turos, care creionează un personaj interesant, femeia pe jumătate ascuțită de invidie, iar pe de altă parte capabilă de afecțiune și compasiune. Iar această luptă permanentă în care se zbate e bine surprinsă de actriță.
Andrei Aradits, un nume care are potențial să atragă și publicul de televiziune care-l cunoaște bine, construiește un personaj cuminte, bărbatul bine făcut, vânat de toate femeile din jur, inconștient și furios pe farmecul pe care-l exercită, îndrăgostit iremediabil de femeia cu care e căsătorit, pe care însă soarta i-o răpește. Un fel de Superman ușor caraghios care în final va juca rolul bărbatului dintr-un milion care poate face un copil cu femeia cea mai interesantă din acest peisaj. Interpretată de Ioana Flora, nuanțat și cu farmec, ea e micuța secretară plină de secrete și trăind în lumi interioare mult mai fascinante decât ceea ce are în jur, reușește să transmită și în afară normalitatea stranie a personajului ei – ea vede relațiile dintre oameni de la distanță, construiește povești în acest univers steril în care nu e loc de povești, poartă cu ea drama că nu poate deveni mamă și nu visează cu orice preț evoluția pe scara socială sau în companie, e inteligentă și nu face parte din turmă. De aceea și devine peste noapte director adjunct al companiei, sărind zeci de trepte și stârnind invidia tuturor în jur, dar o invidie asociată cu admirație. Iar Ioana Flora interpretează toate astea fără ostentație și cu o doză de firesc care îi conferă aura de ALTFEL.
Deznodământul nu e important în această non-poveste. Interesantă e reflectarea ușor grotescă a unei lumi în care trăim sau spre care ne îndreptăm. Iar gustul de fier, beton și dezumanizare pe care-l iei cu tine la final e meritul cel mai mare al montării lui Alexandru Maftei.
Teatrul Apollo111
„După ploaie” de Sergi Belbel
Traducerea: Delia Prodan
Regie: Alexandru Maftei
Scenografie: Vali Ighigheanu
Mișcare scenică: Arcadie Rusu
Distribuție: Andrei Aradits, Raluca Botez, Bogdan Dumitrescu, Ioana Flora, Lucian Pavel, Andreea Mateiu, Ana Turos, Dana Voicu
Print