„To dream the impossible dream/ „S-atingi intangibila stea…”

3stars

1(1)„Don Quijote” apare în mai toate topurile de cărţi „mari”, cele mai influente din istoria omenirii (şi cele mai traduse), pe care doar cei foarte sinceri cu lumea şi cu ei înşişi recunosc că nu le-au citit. Cu toate acestea, povestea medievală a bătrânului hidalgo Alonso Quijana din La Mancha, cel care se crede cavaler rătăcitor, a fidelului său scutier Sancho Panza, a iubitei ideale Dulcinea del Toboso şi, fireşte, a iepei Rosinanta – şi-a câştigat nemurirea încă din Secolul de Aur Spaniol, atunci când a fost scrisă de Cervantes. Personajul lui Don Quijote o justifică, fiind considerat însuşi sufletul spaniol sau Isus revenit printre oameni, pentru a semăna Binele, Frumuseţea şi Onoarea. Este adorat pentru puterea de a vedea dincolo de aparenţe şi de a trăi în imaginar: un copil bătrân care nu şi-a pierdut inocenţa. Firesc să influenţeze alţi şi alţi creatori în secolele ce-au urmat originalului, pentru a deveni personaj de operă, film, teatru de păpuşi şi marionete, desene animate şi… musical.

Noua poveste începe în 1959, atunci când dramaturgul Dale Wasserman (cel care adaptase pentru scenă romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey) scrie o piesă pentru televiziune, intitulată „Eu, Don Quijote”, speculând modalitatea “teatrului în teatru”. Spectacolul nu are prea mult succes la vremea lui, dar, câţiva ani mai târziu, autorul este solicitat să îşi transforme piesa în libret. Zis şi făcut, alături de compozitorul Mitch Leigh şi versificatorul Joe Darion (preferat celebrului poet englez W.H. Auden). Rezultat: musicalul „Man of La Mancha”/ „Omul din La Mancha”, cu-al său hit „The Impossible Dream” şi, poate, unul din cele mai profunde şi emoţionante mesaje din istoria genului: să îţi urmezi visul până la capăt, oricât de departe ar părea. Premiera a avut loc pe Broadway, în 1965, spectacolul a câştigat cinci Premii Tony (inclusiv pentru Cel mai bun musical), rămânând una din cele mai longevive producţii: peste 2.300 de reprezentaţii, urmate de alte patru reluări pe Broadway şi nenumărate montări în întreaga lume. Acelaşi succes are şi ecranizarea din 1972, cu Peter O’Toole şi Sophia Loren. În România, musicalul a fost pus în scenă la Naţionalul bucureştean, în 2001, cu Virgil Ogăşanu în rolul principal, şi la cel craiovean, în 2008, cu Tudor Gheorghe.

La exact o jumătate de secol de la premiera mondială, Teatrul „Regina Maria” din Oradea optează pentru acest titlu deja verificat în lume şi îl invită pe regizorul maghiar György Korcsmáros să reediteze izbânda pe care o obţinuse în 2011 cu montarea clasică a unui alt musical celebru – „Scripcarul pe acoperiş”. Seara de 27 septembrie (închiderea Festivalului Internaţional de Teatru Oradea 2015) şi ovaţiile de final ale publicului confirmă această alegere şi un nou succes (de casă) pentru întreaga echipă.

2(1)„Omul din La Mancha” spune povestea lui Cervantes, poet, actor şi colector de taxe, cel acuzat de Inchiziţie pentru „păcatul” de a fi închis o mănăstire ce nu-şi plătise impozitul. În aşteptarea procesului, se confruntă cu un alt soi de proces, pus la cale ad-hoc de colegii deţinuţi, care vor să-i confişte – lui şi credinciosului său servitor – toate bunurile. Cervantes nu se împotriveşte prea mult, căci bunurile lumeşti n-au mare valoare în ochii săi, dar acceptă să-şi pledeze cauza pentru a nu pierde un preţios şi misterios manuscris. Este, de fapt, povestea micului nobil Alonso Quijana, cel ce se crede Don Quijote. Iar metoda pe care o foloseşte Cervantes este cea a „teatrului în teatru”. Sigur că ea se datorează abilităţii dramaturgice a lui Dale Wasserman, care identificase corect autorul în personaj şi cunoştea prea bine pasiunea acestuia pentru teatru, contemporaneitatea lui cu Shakespeare, dar şi sfaturile pe care Hamlet le dădea actorilor. Ca urmare, musicalul se constituie într-o alternanţă a scenelor ce îl au ca protagonist pe prizonierul Cervantes, alături de personajele din temniţă, cu cele în care toţi aceştia îşi capătă rolurile în piesa despre Alonso Quijana/ Don Quijote. Ele se petrec în donjonul unui castel medieval, care devine, rând pe rând, sală de han, teren de luptă cu morile de vânt sau locuinţa muribundului hidalgo. Decorul butaforie – creat de Paul Salzberger din Israel – este armonios desenat şi inteligent luminat, îndeplinind toate funcţiile pe care le capătă de-a lungul poveştii. Imaginea generală e completată de costumele colorate, foarte colorate ale Amaliei Judea, respectând reţeta infailibilă a musicalului.

3(1)Ca în orice musical, se intră repede în poveste, căci nu e timp de pierdut pentru a proba situații sau a explora psihologia personajelor. Tocmai această economie de expresie distinge libretul de textul unei piese de teatru. În fond, dacă spectatorul a „pierdut” un moment dintr-un spectacol, are toate șansele ca ideea să fie reluată în altă scenă sau de un alt personaj. În schimb, cerințele musicalului nu permit un asemenea „lux”. Autorul trebuie să spună ce are de spus și să meargă mai departe. Or, în atari condiţii, cu atât mai mare devine reuşita actorilor când au forţa de a-şi contura eroii, mai ales în „Omul din La Mancha”, unde rolurile sunt duble sau chiar triple, cum este cazul protagonistului. Cu personalitatea-i artistică binecunoscută şi vocea frumos modulată, Richard Balint este, pe rând, poet, hidalgo sau cavaler rătăcitor colindând pământul, în încercarea de a pune capăt relelor. Bufon bătrân, deghizat pentru o mascaradă, dar nobil în gând şi faptă. Un idealist în căutarea unui vis, a adevărului și purității într-o lume dominată de disperare și păcat, o lume în care nu mai există cavaleri. Un rol meritat cu prisosinţă, venit la momentul potrivit pentru actorul Richard Balint.

4(1)Îi stă alături, în rolul credinciosului scutier Sancho, actorul Alexandru Rusu, contrapunct comic şi lucid, o voce foarte bună şi vădită înclinaţie pentru genul musicalului. (Remarcat, de altfel, în urmă cu doi ani, în „Producătorii”.) Triunghiul personajelor ce nu au altă avere decât sufletul lor se completează în mod fericit cu rolul Aldonzei, servitoare la han, dar şi furnizoare de plăceri lumeşti, văzută de Don Quijote drept prea frumoasă fecioară şi dulce domniţă – Dulcinea. Interpretarea emoţională a Ioanei Dragoş Gajdo conferă eroinei naturaleţe şi vigoare, indiferent dacă „arma” ei e cârpa de spălat pe jos sau eşarfa de mătase. În pofida neîntreruptelor ciocniri între realitate şi iluzie, toţi trei privesc înainte, încercând s-atingă intangibila stea („to dream the impossible dream” – traducerea şi adaptarea muzicală îi aparţin Ioanei Ştef). Nu contează dacă învingi sau pierzi, trebuie să-ţi urmezi menirea – este mesajul „Omului din La Mancha”.

5(1)Alexandru Rusu, Richard Balint, Ioana Dragoş Gajdo, Daniel Vulcu

Nu lipsesc nici personajele construite în chei anume, necesare întregului. Rolul cu potenţial comic îi revine lui Daniel Vulcu, Guvernator al deţinuţilor, dar şi Hangiu în povestea lui Cervantes sau Castelan în iluzia lui Alonso Quijana. Meşteşugit condus de experimentatul actor, umorul ţâşneşte când nu te-aştepţi de la cel care, în fond, îl înţelege cel mai bine pe Don Quijote, numindu-l „Cavaler al Tristei Figuri”. Titlul nobiliar astfel căpătat revine ca simbol într-una din cele mai puternice scene ale musicalului (alături de atrocele viol al Aldonzei şi de scena finală): Don Quijote este confruntat cu imaginea sa multiplicată, iar „Cavalerul Oglinzilor” se regăseşte doar în „figura tristă” din reflexia minţii sale. (Să fie oare oglinda teatrului?) Episodul e pus la cale (pentru a-i dovedi nebunia) de un alt personaj necesar în musicaluri, numindu-se aici Dr. Carrasco, prizonier cinic în povestea lui Cervantes, logodnic interesat al nepoatei lui Quijana şi mare duşman al lui Quijote. O altă triplă performanţă, în care se remarcă tânărul actor Ciprian Ciuciu, prin dedicare, prezenţă scenică şi charismă, în pofida unui rol negativ. Cum, de altfel, este de remarcat iar şi iar mobilizarea exemplară a întregii trupe, întru Binele şi Frumosul teatrului.

6(1)Corina Cernea, Alina Leonte, Ciprian Ciuciu, Emil Sauciuc

La final, personajul Don Quijote îl salvează pe autorul Cervantes. Teatru în teatru în teatru, triplă iluzie, actorie sau nebunie… Elementul spectaculos al musicalului nu lipseşte montării orădene, chiar dacă, la premieră, scenele de ansamblu ar mai fi avut nevoie de câteva repetiţii (coregrafia: Bakó Gábor din Ungaria), iar problemele tehnice de amplificare n-ar fi avut ce căuta la categoria „neprevăzute”. Dar ele se vor rezolva în scurt timp, fără doar şi poate. Orchestraţia inspirată a lui Ari Nagy Sándor şi mica orchestră condusă de Ovidiu Iloc fac minuni. Şi, dacă la ieşirea din sală, spectatorii fredonează o melodie, înseamnă că musicalul şi-a făcut datoria. Odată cu speranţa că Don Quijote n-a murit, că încă există printre noi, şi că visele se împlinesc. Chiar şi cele imposibile.

Teatrul „Regina Maria” Oradea

„Omul din La Mancha”, musical de Dale Wasserman, după „Don Quijote” de Cervantes

Muzica: Mitch Leigh

Versurile: Joe Darrion

Regia artistică: Korcsmáros György (Ungaria)
Decorul: Paul Salzberger (Israel)
Costumele: Amalia Judea
Coregrafia: Bakó Gábor (Ungaria)
Orchestrația: Ari Nagy Sándor
Conducerea muzicală: Ovidiu Iloc

Traducerea şi adaptarea muzicală: Ioana Ştef

Distribuția:

Don Quijote (Cervantes): Richard Balint
Sancho: Alexandru Rusu
Aldonza: Ioana Dragoș Gajdo
Hangiul: Daniel Vulcu
Părintele: Emil Sauciuc
Dr. Carrasco: Ciprian Ciuciu
Antonia: Alina Leonte
Bărbierul: Pavel Sîrghi
Pedro: Andrian Locovei
Anselmo: Andrei Sabău
Menajera: Corina Cernea
Jose: Alin Stanciu
Juan: Eugen Neag
Paco: Sorin Ionescu
Tenorio: George Dometi
Maria, soția hangiului: Mihaela Gherdan
Fermina, sclavă: Angela Tanko
Căpitanul Inchiziției: George Voinese
Femei din închisoare: Denisa Vlad, Anca Sigmirean, Angela Tanko, Georgia Căprărin, Anda Tămășanu, Adela Lazăr

Print

2 Comentarii

  1. joan seguí 08/11/2015
  2. Maria Zarnescu 11/11/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.