Ajuns la a XXVI-a ediţie, Festivalul Naţional de Comedie al Teatrului „Fani Tardini” din Galaţi (povestea a pornit în 1976, sub numele de „Colocviu despre arta comediei”, fiind reiterată, după o pauză de şase ani, în anii ’90, în concepţia regizorului Adrian Lupu, ca FESTINGAL – Festivalul Internaţional de Teatrul Galaţi, actuala titulatură funcţionând în ultimii 14 ani) este nu doar un produs memorabil al genului, dar şi un simptom de bun augur. Dacă nu mă înşel, liderul trupei, actorul şi regizorul Cristian Gheorghe (continuator al dedicaţiei şi talentului tatălui său, actorul Gheorghe V. Gheorghe care şi acum, la 84 de ani, urcă relaxat pe scena gălăţeană), este, la 38 de ani, printre cei mai tineri directori de teatru dintr-o Românie suficient de gerontocrată (cel puţin) în domeniu. Şansă ori plus de motivaţie, dacă nu cumva ambele, cert este că echipa astfel condusă (trebuie citat neapărat secretarul literar, Mona Sandu) a reuşit în toamna aceasta performanţa unui festival aproape fără defect care, timp de 11 zile, a oferit publicului său 14 spectacole mai toate izbutite, imaginative şi, în definitiv, pline de umorul fără de care, altfel, comedia nu ar fi decât un soi de ridicolă încrâncenare de salon sau o vulgară miştocăreală de mahala. Dacă şi viitoarele ediţii vor fi marcate de aceeaşi seriozitate a selecţiei, atunci evident Galaţiul se va (re)aşeza fără probleme pe harta punctelor de forţă a festivalurilor româneşti de teatru.
Fiindcă propunerile venite către public au acoperit într-adevăr toate palierele de interes, de la textul dramatic la viziunile regizorale, de la numele actorilor la zonele de provenienţă ale companiilor teatrale participante. Astfel, comediei bulevardiere contemporane semnate de francezul de origine tunisiană Eric Assous, ori de americanul Donald Margulis, i-au răspuns clasicii de la Caragiale, Cehov şi Gogol, la Molière şi Shakespeare, o situare specială meritând textul americanului John Cariani, montat de Adrian Iclenzan la Braşov. De remarcat interesul special pe care îl trezeşte Molière în ultima vreme, la Galaţi fiind prezent cu două piese, una montată de Cristian Juncu la Naţionalul din Tg. Mureş („Şcoala nevestelor”), cealaltă de Cristian Gheorghe la Botoşani („Avarul”). Mi-a lipsit, desigur, „Tartuffe” al lui Victor Ioan Frunză, de la Metropolis (teatrul a fost, totuşi, prezent cu „Ţarul Ivan îşi schimbă meseria”, al lui Gelu Colceag, după Bulgakov, ca spectacol de gală). „Cererea în căsătorie” a lui Cehov a bătut însă recordul cu trei montări prezente în festival, două admirabile, a lui Felix Alexa, la teatrul gazdă, cealaltă a lui Radu Ghilaş, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, a treia puţin pierdută (deşi ingenios interpretată) în nu cel mai fericit scenariu semnat de Louise Dănceanu. Cum izbutit nu s-a dovedit nici textul lui Mircea M. Ionescu „Şcoala de proşti”, ca să nu mai vorbim de imposibila regie egalată doar de jocul actoricesc puţin spus revolut din producţia de la Giurgiu. Aşadar, e nevoie de mai multă atenţie din partea organizatorilor asupra comediei autohtone contemporane care, fără să pară a trezi interesul vizibil al dramaturgilor, numără totuşi texte de valoare, de la cele ale lui Radu Macrinici până la ale lui Mimi Brănescu, de pildă.
Retoricile regizorale au fost şi ele diverse şi semnate de toate generaţiile, de la seniorul Beligan la maturul Dabija, de la promoţia de mijloc (Felix Alexa, Cristian Juncu) la cele mai tinere (şi confirmate axiologic) voci precum Adrian Iclenzan ori Alexandru Mâzgăreanu. Dacă festivalul îşi va dezvolta, în timp, o ramură către spaţiile neconvenţionale, atunci desigur se va putea comunica şi cu o altă categorie de public, experienţa din Sala Studio cu grupul Vouă putând, în viitor, trece la alt nivel, ca să zic aşa. Fără a mai reveni în detaliu asupra unor spectacole despre care am scris la vremea premierelor, mă voi opri asupra „pachetelor” retorice despre care vorbeam mai înainte.
Se pot astfel nota cele două spectacole „bulevardiere” despre care aminteam mai înainte, ambele producţii bucureştene: „Spiritul de familie”, de la Teatrul de Comedie, în regia lui Radu Beligan, şi „Cină cu prieteni”, de la ARCUB, în viziunea lui Claudiu Goga. Textele, nu cine ştie ce profunde, după reţetă, merg pe veşnica miză a familiei peste care au trecut zece-douăzeci de ani şi, dacă nu se ajunge la divorţ (mai pragmatic, americanul), atunci oricum la tainice interşanjări de partener (mai realist, francezul). Hazul e inclus, dar şi previzibilul. Rămân în continuare genii tutelare Feydeau şi Labiche şi de neschimbat soluţia al cărei înţeles transpare, până una-alta, din operaţiuni de genul acelei minunate „Crime din strada Lourcine” a lui Vlad Mugur, de la Piatra Neamţ. Altfel, scenografi inspiraţi (Puiu Antemir şi, respectiv, Lia Dogaru) nu doar cromatic şi actori lucrând „din poignet” (uneori prea de tot…), cu momente excelente, precum ale Dorinei Chiriac, în primul caz, ori ale Ceraselei Iosifescu în secundul. Oricum, două comedii „de public”, pentru vârsta a doua, care te fac să te simţi bine (căci cu musca pe tichia de mărgăritar sunt ceilalţi, nu-i aşa?).
Din secolele XVI – XVII a sosit dovada perenităţii tematice, garantată de Shakespeare („A douăsprezecea noapte”, regia A. Mâzgăreanu, Teatrul „Regina Maria”, Oradea) şi de Molière („Şcoala nevestelor”, regia C. Juncu, Teatrul Naţional Tg. Mureş şi „Avarul”, regia C. Gheorghe, Teatrul „M. Eminescu”, Botoşani). Evident, şi aşa s-a şi întâmplat, garanţii trebuiau, la rândul lor, cum să zic, rebranduiţi (deloc nu-mi place termenul!) regizoral. Alexandru Mâzgăreanu a orchestrat în cheie rock povestea fraţilor pierduţi pe mare (am mai spus că teatrul orădean tinde spre titlul de maestru al muzicalului), sprijinit de decorurile elocvente din subtext ale Soranei Ţopa şi actoriceşte (pe scena gălăţeană) de verva teribilă a Ioanei Dragoş Gajdo în Malvolio, de timiditatea încăpăţânată a Andei Tămăşanu în Viola, ori de beţia stăpânită şi îndrăgostită a lui Richard Balint în Orsino. La Tg. Mureş, C. Juncu a lăsat textul lui Molière, în adaptare proprie (să nu uităm că regizorul este, în egală măsură, şi un dramaturg de forţă), să baleteze printre gargui, demoni sociali, dar şi intimi ai bărbatului în plină demonstraţie a ridicolei diplomaţii machiste, sarcina revenindu-i lui Nicu Mihoc cu al său excelent Arnolf. Peste poveste ninge rar, dar continuu, cu frunzele veştede ale încercării tomnatice: în definitiv, ratarea premeditatei căsnicii nu este o tragedie, doar o eroare de calcul cu vesele consecinţe, augmentate de cuplul servitorilor, Alain (Csaba Ciugulitu) şi Georgeta (Anca Loghin). „Atotneştiutorii” Agnes (Ioana Cheregi) şi Horaţiu (Cristian Iorga) îşi dezvoltă amorul pe cale naturală, cum s-ar spune, nu atât cu năbădăi cât cu vânătăi (/cucuie), iar morala se plimbă între secvenţele resuscitării lui Arnolf ba cu pastile, ba cu perfuzii şi liniştitorul „nu-ţi bate capul, râzi şi nu mai cerceta”. De la Botoşani, în viziunea lui C. Gheorghe, îi răspunde „Avarul”, în foarte elaborata scenografie a lui Mihai Pastramagiu. Elementul esenţial şi multifuncţional este dulapul cu infinite sertare, potenţial tăinuitor de comoară, aşezat central, în planul doi. De jur împrejur, coarne amintind de Minotaur. Am ajuns într-o variantă a Labirintului, pare a ne sugera regizorul. Dacă aşa este, atunci cine e Dedal şi cine Minos? Fiindcă Tezeu şi Ariadna par a locui ambii, hazliu, într-unul şi acelaşi sclipitor La Flèche (Ioan Creţescu) care încearcă ba cu stetoscopul, ba cu bormaşina, ba cu tot soiul de unelte şi de tertipuri să spargă seiful, ceea ce, până la urmă, va reuşi. La antipod, lucrând aproape în cheie tragică personajul, Bogdan Muncaciu adună în al său Harpagon şi arhitectul dedalic al obsesiei banului şi nu mai puţin covârşitul de demonul aurului Minos. În jurul lor, o lume gangsta rap, cu pistoale şi cuţite, gata de crimă, o lume a caracatiţei mafiote, o lume ca un dans suprarealist (botoşănenii au marele avantaj de a deţine unul dintre cei mai buni coregrafi de teatru actuali, Victoria Bucun), regizorul conducându-şi spectacolul mereu la limita dintre comedie şi altceva, dar, din fericire, fără a o încălca.
Dintre cele trei „Cereri în căsătorie” la care mă refeream, spectacolul de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ este, de fapt, un colaj conceput de Louise Dănceanu, cu titlul „Jurnalul unor nebuni”, după Cehov şi Gogol, având ca puncte de forţă „Cererea în căsătorie” şi „Ursul”, la care se adaugă gogolianul „Jurnal al unui nebun”. Narativ, totul se petrece pe peronul unei gări, căci toată lumea ar trebui să meargă la Moscova, cum clamau celebrele trei surori. Lucrurile însă, ca script, aici se opresc, iar restul (de altfel, bine făcut) cade în sarcina actorilor: un Lomov aproximând introvertit şi construit parcă din porţelan (Daniel Beşleagă), o Nataşă (Cătălina Ieşanu) sprijinită de Miţa Baston şi de Veta, cu o viteză a dicţiei de apăsat efect la public, un Smirnov (Victor Giurescu) demn reprezentant, cu abia stăpânită isterie, al armatei ruse (/sovietice), în fine Tudor Tăbăcaru într-un impresionant Poprişcin. Variantei de teatru politic, cea de la Iaşi, i-am amintit deja virtuţile reale la început de vară, când a avut premiera la Ateneul Tătăraşi, Radu Ghilaş fiind un regizor din generaţia de mijloc care merită să fie atent urmărit. Gălăţenii au propus şi ei acelaşi text al lui Cehov sub bagheta lui Felix Alexa şi nu au greşit deloc, căci este unul dintre cele mai izbutite spectacole ale regizorului. Nu e vorbă, scenografia Andradei Chiriac chiar obliga la performanţă şi măiestrie. Povestea extrem de dinamică se desfăşoară într-o şură plină cu baloturi de paie, în care cazanul de ţuică (mă rog, de vodcă) funcţionează continuu, umplând sala de aroma (damful, pentru adversarii licorii – există aşa ceva?!) constantă de prună cu vocaţie spirtoasă, o cuşcă mare cu doi iepuri (uriaşi şi vii), unul alb şi unul negru (cum altfel?), samovar, găleţi cu însemnele calităţii licorii, coşuri de răchită pentru damigene şi sus, în fundal, pânze ale corăbiei/plutei nebunilor din haotica gospodărie de stepă, rufe adică, puse la uscat pe culme. Nebuniei obiectuale îi corespunde perfect nebunia omenească: Lomov (Cristian Gheorghe) cel aparent plutitor, abia încercând să se priceapă pe sine pentru a mai înţelege ceva din imediatul realităţii, jucându-şi propria spaimă între încercarea de a fuma şi de a mânca un măr (Adam redivivus), Nataşa (Petronela Buda), fată din popor călcând apăsat, pocnind din rufele proaspăt spălate ca din bici, şi mereu gata să sară la bătaie deşi, căsătoria…, în fine Ciubukov (Lucian Pînzaru) ieşind din aburii alambicului nu ca stafia bătrânului Hamlet, ci asemeni duhului stepei, pendulând între lenea spaţiilor cu orizonturi greu de perceput, voia bună şi imposibilitatea organică de a împăca hachiţele fiicei cu datul şi hatul fără drept de negociere al moşiei. Efectele regizorale şi impecabila lor execuţie cresc progresiv în dinamică, aglutinând momentele explozive. Un spectacol memorabil şi ca lectură regizorală, şi ca evidentă bucurie actoricească a jocului.
Două spectacole atipice s-au adăugat inspiratului playlist: „CFR – Cometa, Copilul şi Căţelul”, de la Odeon, în regia lui A. Dabija, şi „Cu inima în pungă”, în montarea A. Iclenzan, de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov. Cel dintâi e un fel de zâmbet amar până la strepezit, al doilea un zâmbet melancolic până la îndrăgostit. Dacă în spaţiul balcano-dâmboviţeano-pontic (interesant conotativ epitetul…) „nici cometa aia nu vine degeaba”, dincolo, în Almost Maine, nici iubita aia nu pleacă degeaba ca să dea ocol pământului în atâtea zile de câte e nevoie pentru o iubire pătrunsă de discreţie şi de poezie. Dacă în capul Oborului, dirijorul de mentalităţi e un Marius Chicoş Rostogan acar şi controlor – naş, mai nou, nu doar de chefereu dar şi de matrapazlâc neaoş, nici acela cine ştie ce în (ne)seriozitatea lui (Pavel Bartoş), gravitând cu tot cu ştiutele personaje în jurul lui Bubico şi al lui Goe, cuplurile (de nord american şi de oriunde își mai pot pune întrebări privind cu inocenţă condiţia umană) par a fi toate din familia adaptat voltairianului Candide, lăsând loc unor partituri excelente susţinute de Bianca Zurovski, Carmen Moruz, Marius Cisar şi ceilalţi colegi ai lor. De altfel, în funcţie şi de evoluţia pe scena gălăţeană, spectacolul braşovenilor a fost cel mai exact polisat şi mai pregnant în pasajul dincolo de acel al patrulea perete care stă nevăzut la marginea spaţiului propriu-zis de joc.
În concluzie, un eveniment real şi o speranţă bine motivată pentru 2015. Nu doar pentru Teatrul „Fani Tardini” şi spectatorii gălăţeni.
Imagini din spectacolul „Cerere în căsătorie”, în regia lui Felix Alexa, la Teatrul din Galați
Print