De ce nu avem un calendar anual al evenimentelor teatrale autohtone? Să fie la mijloc tot resemnarea mioritică? Tot convingerea că merge și așa? Tot credința că astea sunt treburi mărunte, pe când noi trebuie să ne ocupăm de macrostrategii? Nu avem un astfel de calendar, o evidență a festivalurilor accesibilă și accesabilă pentru orice persoană interesată. E lucru știut, e lucru deplâns de oamenii de teatru și nu numai. Deplâns și acum mai bine de o săptămâna la întâlnirea de la Gala Tânărului Actor HOP de la Costinești cu Ion Caramitru, președinte UNITER. Semnalat de câțiva ani de Constantin Chiriac, președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Se știe, dar nu se poate. E realizabil, dar nu se realizează. Pesemne că astrele au ceva împotrivă, întrucât o explicație rațională, oricât de vagă, nu se întrezărește.
De ce este important un astfel de calendar e la mintea cocoșului: ca să se evite suprapunerile, care nu fac bine nimănui. Iar toamna asta plouă cu festivaluri suprapuse pe plaiurile mioritice, fapt care dăunează grav evenimentelor în sine. Să zicem că nu sunteți legați de un birou și vă place s-o țineți dintr-un festival în altul sau că profesia vă obligă (ceea ce nu e rău deloc, în paranteză fie spus). Și vreți să mergeți la Întâlnirile Internaționale de la Naționalul din Cluj, la Festivalul Zile și Nopți de Teatru de la Brăila și la Bucharest Fringe (Maratonul Teatrului Independent). Ei bine, vreți, dar nu puteți, dacă nu sunteți ubicui. Pentru că toate trei festivalurile au loc în același timp: primul, între 3 și 6 octombrie, al doilea, organizat de Teatrul Maria Filotti, între 2 și 6 octombrie, iar Bucharest Fringe se desfășoară între 26 septembrie și 6 octombrie. Toate au loc între Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea și ediția din 2013 a Festivalului Național de Teatru de la București.
Ei bine, da, să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic – iată atitudinea pe care o îmbrățișează, fără să conștientizeze, bineînțeles, oamenii de decizie din lumea teatrului de la noi. Poate că, în cazul de față, e vorba despre un spirit concurențial? Pe ideea dacă X vine la festivalul meu și renunță la altul înseamnă că al meu e mai important? Gândire păguboasă pe toate planurile, concepție falimentară, ce nu încurajează decât o falsă competiție. Radu Macrinici spune într-un interviu recent publicat în revista noastră că numai spiritul de solidaritate ne-ar mai putea salva. Dar unde este el?
Unde sunt deschiderea și tolerența, teoretic a priori înscrise în datele artistului și ale omului de cultură? Unde este dăruirea aceea despre care țin discursuri directorii de teatru, care nu pierd niciun prilej de a vorbi despre ea? Și de ce ne dăm cu stângul în dreptul sau ne rupem craca de sub picioare singuri?
După ce că avem puține festivaluri de teatru (ori multe, în comparație cu cele de muzică, de exemplu, sau de literatură), după ce că ele supraviețuiesc cu greu (banii nu există decât pe hârtie și vin, în cazurile fericite, cu o săptămână înainte), după ce că unele se anulează pentru că finanțele se taie și de pe hârtie (cum s-a întâmplat recent cu a V-a ediție a evenimentului Valori ale teatrului românesc, valori ale teatrului universal, organizată de Naționalul din Craiova), noi ne încăpățânăm să facem festivaluri suprapuse. Și tot noi ne plângem că nu avem gândire managerială de perspectivă. Ceva nu se leagă aici, în întâmplările din mica noastră lume teatrală, în care se suprapun evenimentele, dar nu și fapta cu vorba. Ceva nu se leagă, e limpede. Dar ce?
Print