Tompa Gábor: Corectitudinea politică e o industrie

Foto Biro Istvan

Director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj din 1990, unul dintre cei mai cunoscuți regizori din România, cu spectacole puse în scenă în teatre din toată lumea, profesor de regie la University of California, San Diego, Tompa Gábor s-a născut la Târgu Mureș, într-o familie de artiști. La cea de-a V-a ediție, de curând încheiată, a Festivalului Internațional Interferențe, al cărui director artistic este, am stat de vorbă cu Tompa Gábor despre realitățile teatrale ale momentului, despre „înstrăinare” despre mode și tendințe, despre pericolul ideologiei care invadează teatrul, despre (a)normalitatea în care trăim…

Ediția din acest an a Festivalului Interferențe are ca temă „Odiseea străinului”. S-a vorbit mult despre „străin” în aceste zile la Cluj. Eu aș vrea să vă întreb cât, cum și unde v-ați simțit dumneavoastră străin?

M-am simțit străin încă din copilărie… Am luat brusc hotărârea de a merge la un liceu sportiv într-o zi, când un prieten de-al meu a trecut pe stradă cu o sacoșă cu un echipament sportiv și mi-a spus că merge să dea admitere la clasa sportivă. Și așa am dat și eu admitere la clasa sportivă… Părinții mei au aflat foarte târziu, aproape de începutul școlii, și m-au certat. Ei bine, acolo, la liceu, în afară de acest prieten, toți mi-erau necunoscuți și m-am simțit străin și pentru că eram considerat un fiu de artiști ajuns acolo din greșeală. După aceea m-am simțit străin în armată. Am făcut armata la Câmpulung Muscel, împreună cu ceilalți admiși la IATC, dar și cu studenți de la filozofie, filologie, sociologie, istorie. Acolo m-am simțit teribil de străin. Pentru că eu niciodată n-am apreciat nimic mai presus de libertate. Ceea ce nu înseamnă că am făcut întotdeauna ce-am vrut… Eram singurul maghiar și singurul din pluton venit din Transilvania. Și ofițerii chiar m-au făcut să simt asta. Iar prima mea impresie, când am ajuns la poarta batalionului și nu puteam ieși, a fost acest sentiment acut al lipsei de libertate.

M-am simțit străin în sistemul în care eram obligat să purtăm uniformă. Am fost pedepsit întotdeauna din cauza asta. Mi-aduc aminte ce isprăvi făceam împreună cu cu prietenul meu. Am tăiat uniforma cu o foarfecă, în zig-zag, și ne-am dus la școală cu pantalonii ăia scurți. Apoi am îmbrăcat un loden vechi al bunicului meu, care avea 1,94, deci vă dați seama vum arătam… Și în loc de ghiozdan, am găsit în cămară o valijoară de carton, în care am pus o sticlă de apă, un sandviș și un caiet. De-atunci m-au poreclit colegii mei „loden”. Pe urmă, erau razii. Dacă aveam părul lung, ne opreau la poartă și ne trimiteau înapoi. Și în clasa a IX-a toți băieții din clasa sportivă ne-am dus dimineața, la 8 fără ceva, la frizerie și ne-am ras în cap. A fost un scandal enorm, mai ales că a doua zi am apărut în școală nu numai chei, dar am și „împrumutat” de la părinți sau de la bunici niște pălării mari și le-am pus pe cap. În curtea școlii era o caroserie abandonată a unii ARO. Acolo ne-am dus cu toții și arătam ca-ntr-un film cu mafioți. Aveam un diriginte extrem de sever, un mare sportiv, de care ne temeam, dar pe care-l și iubeam și-l respectam, care ne-a confiscat pălăriile și a zis că ne sparge pe genunchiul lui în două. De altfel toți profesorii de la care am învățat atunci erau intransigenți, nu erau liberali cum sunt azi…

Foarte interesant, pe urmă, când am ajuns la București, și acolo m-am simțit străin, deși acum cei mai mulți prieteni ai mei sunt la București. Dar atunci eram singur. N-am stat niciodată la cămin, stăteam în capătul Drumului Taberei și făceam o oră și jumătate până la școală. Și bineînțeles că în tot sistemul comunist m-am simțit și străin, și familiar. Iar teatrul a fost un instrument de a exprima asta. Cred că majoritatea spectacolelor importante în acei ani vorbeau despre această relație între individ și putere. Era un fel de teatru politic necesar, care a avut și laturi negative. De exemplu, faptul că dacă se spunea pe scenă „N-avem salam” era suficient ca să fie considerat un spectacol curajos. Dar din punct de vedere estetic putea să fie prost. A fost un rău necesar această politizare absolută a teatrului. Orice replică, chiar neintenționată, suna subversiv, pentru că în mintea spectatorului așa se dorea, ei asta căutau…

Din păcate discursul teatral a adus această divizare: dacă e documentar, e bine, dacă e teatru de artă, e mort și vetust. Și invers… Mi se pare că niciodată n-am mai trăit asta. Deși nu trăim în dictatură puternică, cum a fost atunci, acum trăim într-o lume „liberă”, discursurile au devenit exclusiv ideologice. Nu se mai vorbește de calitate. Dacă un spectacol este etichetat drept teatru de artă sau tradițional sau realist sau postmodernist, un anumit grup îl agreează și-l poartă pe drapel, iar celălalt îl neagă… Mi se pare un lucru de un primitivism nemaivăzut și eu nu aș vrea să fac parte din acest discurs. Corectitudinea politică e o industrie, exact cum e și lupta împotriva cancerului…

Chiar așa, cât de mult controlează un artist mesajul pe care-l transmite?

E un mare adevăr că tu nu controlezi sensurile spectacolului, ci publicul ajută la această creare a unor sensuri. Când spectacolul este deschis din punct de vedere semantic, când există o ambivalență a semnelor teatrale, în loc să fie direct, e mult mai bine… De-asta eu nu cred în teatrul așa-zis documentarist, care vrea să imite evenimentul, pentru că nu poate concura cu forța evenimentului stradal. Din păcate discursul teatral a adus această divizare: dacă e documentar, e bine, dacă e teatru de artă, e mort și vetust. Și invers… Mi se pare că niciodată n-am mai trăit asta. Deși nu trăim în dictatură puternică, cum a fost atunci, acum trăim într-o lume „liberă”, discursurile au devenit exclusiv ideologice. Nu se mai vorbește de calitate. Dacă un spectacol este etichetat drept teatru de artă sau tradițional sau realist sau postmodernist, un anumit grup îl agreează și-l poartă pe drapel, iar celălalt îl neagă… Mi se pare un lucru de un primitivism nemaivăzut și eu nu aș vrea să fac parte din acest discurs. Corectitudinea politică e o industrie, exact cum e și lupta împotriva cancerului…

America, a cărei realitate o cunoașteți bine, pentru că predați acolo de ani buni, este patria corectitudinii politice. De ce această opinie vehementă?

Pentru că această corectitudine politică pe care se insistă și care e accentuată zilnic și subliniată tot timpul este suspectă pentru mine. Pentru că e o mare ipocrizie. Eu n-ar trebui să vorbesc zilnic de faptul că trebuie să tratez normal femeile sau rasele diferite, pentru mine e un firesc de fiecare zi. În momentul în care devine o obligație… atunci se transformă în ceva suspect. Mi se pare că am uitat să ne aplecăm asupra fiecărui individ și fiecărui eveniment în parte.

La nivel mondial, toată această poveste despre care vorbiți, cum se răsfrânge asupra teatrului?

Cred că graba de a corespunde unor mode și trenduri este mai mare și mai isterică în teatru decât în altă parte. Am fost în Germania la câteva luni după începerea crizei fenomenului migrației și am văzut trei spectacole, din care două erau foarte proaste. Deci în momentul în care eu încerc să mă apropii de acest fenomen prin oglinda acelor spectacole, mi se estompează și sentimentul de solidaritate și empatie, pentru că e prezentat atât de superficial, atât de ideologic, atât de generalizat, încât nici măcar povestea nu mai e interesantă. Sunt doar șabloane, clișee. Eu, când aud că este criticat teatrul de artă, am sentimentul că nu înțeleg… Pentru mine orice spectacol de teatru e teatru de artă în momentul în care e puternic și reușit, pentru că, dacă nu e, atunci nu e artă. Putem să ieșim pe stradă… e foarte bine, dar atunci ce deosebește arta de ne-artă? Puterea artei constă în faptul că nu se consumă, chiar dacă teatrul e într-adevăr foarte legat de prezent și de clipa actuală. Dar în acest moment se practică o interpretare ieftină a ceea ce înseamnă „reflectarea realității”, e la prima mână. Sunt foarte multe fenomene lipsite de orice valoare, care plutesc pentru că fac parte din așa-zisa mișcare opozițională. Eu nu cred nici în aceste antagonisme forțate. În sine, ele nu înseamnă nimic. Eu nu vreau să fac nici un teatru postmodernist, nici un teatru clasic. De ce trebuie să aparținem neapărat de ceva? În artă trebuie filtrate lucrurile ca să vorbească despre lucruri mai profunde, să ne confruntăm cu noi înșine. În primul rând teatrul trebuie să fie un prilej de autoanaliză.

Asta a fost motivația pentru care ați vrut să faceți teatru?

Eu am crescut într-o familie de artiști, de oameni de teatru, tatăl meu era director fondator al teatrului din Târgu Mureș, regizor și pedagog, mama actriță care a jucat până la 82 de ani, bunicul meu a fost un poet interbelic cunoscut… Eu am fost influențat de lecturile și de muzica ascultată în casă. Mi-aș fi dorit să devin pianist, dar nu am avut șansa și am început să scriu poezii și am vrut să dau la filologie. Dar pe la începutul anilor ’70 am avut șansa să vin la București să văd marile spectacole ale acelui moment, care m-au făcut să mă răzgândesc și să dau la regie. Poezia mă interesa, pentru că era legată de acea libertate despre care vorbeam. Pentru mine, libertatea însemna pentru poezie, era libertatea gândului. Și am fost șocat că pot vedea o asemenea poezie și libertate și în teatru. Iar spectacolele care m-au marcat au fost „Nepotul lui Rameau”, „Revizorul”, „D’ale carnavalului” și „Leonce și Lena” și alte câteva la Târgu Mureș făcute Harag, care a tratat niște texte naturaliste contemporane într-o cheie grotescă de un extraordinar realism magic și o poezie ciudată. Da, poezia asta scenică m-a atras foarte tare și am hotărât să încerc să dau la regie. Unii prieteni de familie m-au sfătuit să merg la Budapesta, dar eu am spus că nu, teatrul pe care l-am văzut eu în România, acesta mă interesează. Și am făcut o școală de regie extraordinară.

Peste ceva timp ați devenit dvs profesor, întâi în România, apoi în America…

M-am retras din sistemul de învățământ din România odată cu instalarea sistemului bolognez al doctorilor fără voie… Eu nu cred în altceva în învățământul artistic decât în relația dintre mentor și discipol. Mă pasionează învățământul de regie și tocmai de-asta m-am retras din România, după ce mi s-a oferit această posibilitate în 2006 să merg în America, să pun pe picioare un program de regie nou, pentru că măcar în învățământul american este o regulă: cineva care nu știe să cânte la vioară sau la pian, nu poate preda vioară sau pian. Este un lucru elementar. Or, aici toți cei care nu știu să cânte, predau. Și e foarte rău. Sigur că sunt talente, sunt atâtea câte au fost și înainte, dar este zgură multă și de aceea sunt foarte multe tendințe noi, interesante și inovatoare, care la nivel de expresie nu ajung să fie convingătoare, pentru că nu există mijloace… Pentru a ajunge la simplitate, asta trebuie să vină de la o bogăție, nu de la o sărăcie. Or, inexistența mijloacelor înseamnă amatorism. Aici, ceața asta purpurie e folosită de unii profesori care vor să fie comozi și le spun studenților: „asta nu se poate învăța”, „aici fă cum simți”… E o formă de cinism atroce. Dacă asta s-ar întâmpla la chirurgie cum ar fi? Sau chiar la muzică… Din cauza asta, apar mii de fenomene, mii de școli și foarte greu se aleg perlele dintr-un ocean cu apele tulburi.

În învățământul american este o regulă: cineva care nu știe să cânte la vioară sau la pian, nu poate preda vioară sau pian. Este un lucru elementar. Or, aici toți cei care nu știu să cânte, predau. Și e foarte rău. Sigur că sunt talente, sunt atâtea câte au fost și înainte, dar este zgură multă și de aceea sunt foarte multe tendințe noi, interesante și inovatoare, care la nivel de expresie nu ajung să fie convingătoare, pentru că nu există mijloace… Pentru a ajunge la simplitate, asta trebuie să vină de la o bogăție, nu de la o sărăcie. Or, inexistența mijloacelor înseamnă amatorism.

De ce faceți teatru acum?

Cred în continuare că e singura modalitate de a mă exprima pe mine în lume. E o formă de existență în primul rând. Dar aici de multe ori trebuie să mă întorc și să iau de la zero lupta pentru normalitate. Legile sunt din ce în ce mai absurde, iar mai nou orice conducător de instituție e un posibil infractor și mi se pare un lucru umilitor față de oameni care au dovedit niște lucruri de-a lungul anilor. Eu nu mai fac fac spectacole multe în țară, fac mai mult în străinătate, pentru că mă atrag celelalte culturi, vreau să mă oblig să merg să cunosc noi și noi culturi. Și încep să caut mici bucurii care să mă facă să vreau să continui. Sunt absolut revoltat că un director de teatru e din ce în ce mai mult legat de mâini și de picioare din punct de vedere legislativ și, orice ar face, e conflict de interese… Mi se pare un lucru teribil de comunist. Să pornim de la premisa că toți suntem corupți, că toți suntem infractori, asta ucide atmosfera într-un teatru. Această premisă e nu numai jignitoare, dar e un instrument în mâinile mediocrității, care nu face altceva decât să atace tot ce e valoare.

Au fost multe discuții în ultima vreme legate de longevitatea directorilor de teatru. Dvs sunteți la conducerea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj de 26 de ani. Un teatru despre care se spune adesea că are cea mai bună trupă. Opinia dvs care este? Un director de teatru trebuie să plece după patru ani sau longevitatea e benefică?

Criticile sunt bine-venite, dacă sunt la obiect și sunt născute din iubire și din intenția de a îmbunătăți. Dar am observat că majoritatea acestor atacuri vin de la persoane care doresc să devină directori de teatru… Eu cred că am rămas atâta vreme și pentru că nu mă interesează, de fapt, poziția. Dacă cineva crede că nu mai pot să fac sau nu mai fac față, eu nu țin deloc cu dinții de scaun. Nu vreau să fiu director pe viață. De foarte multe ori am avut discuția asta cu mine însumi și cu prieteni apropiați, dacă mai merită și dacă mai trebuie. Nu cred că am făcut rău ce-am făcut, pe de altă parte mă tem de cuvântul „succes”, dar au fost aprecieri, de multe ori s-a scris într-adevăr că avem cea mai bună trupă. Și, când mă uit cum această trupă răspunde la diverse provocări, lucrând cu diverși regizori, fiecare fiind o școală pentru ei, sunt bucuros. Eu n-am făcut altceva decât să conving oameni extraordinari să vină să lucreze aici. Cineva a spus că e ușor să fii director de teatru. Aștept s-o și dovedească… Dar ceea ce e cel mai greu e să formezi o trupă. Dacă aș vrea să caracterizez momentul teatrului nostru aș spune că este o „permanentă fragilitate”.

Toate tendințele sunt periculoase, dacă sunt ideologice. Pentru că orice e ideologic infectează mințile și ideologia creează de la bun început o divizare care poate degenera în lipsă de dragoste, în ură, în dispreț. Ideologia aduce și prejudecățile, și judecățile a priori și nu ne mai confruntăm cu fenomenul propriu-zis, practic ne privează de posibilitatea sau șansa experienței. Experiența personală nu poate fi înlocuită de nimic. Mi se pare că extremele ar trebui eliminate și ar trebui să ne convingem pe noi înșine să ne lăsăm influențați de fiecare dată și să plonjăm în bazinul experienței personale.

Calitativ, teatrul din România cum e în comparație cu teatrul lumii?

Imediat după ’90 a fost un val cu multe spectacole puternice, care au cucerit repede lumea. Era și o așteptare… a fost momentul Craiova, cu Silviu Purcărete, revenirea lui Andrei Șerban. Acum, lucrurile astea nu mai stau așa de bine. Cred că există spectacole interesante, însă nu am prea văzut acele spectacole mari în ultima vreme, acele spectacole care te zguduie, care te întorc pe dos, care au un impact puternic și la nivelul formei, și al expresiei.

Asta trebuie să facă teatrul? Să te zguduie?

Trebuie să mă stoarcă, să mă hăituie în continuare, să nu mă lase în pace. Trebuie să nu mă lase indiferent. Și asta nu se poate fără calitate, fără forță. Iar forța constă în tot. Nu numai în tematică… Tematica nu înseamnă o calitate în sine, a priori.

Ce nu trebuie să fie teatrul?

Nu trebuie să fie ceva care te lasă indiferent. Nu trebuie să fie plictisitor, deși plictiseala are o calitate – există o plictiseală care este mai valoroasă decât multe forme de divertisment, dacă are sens. Și scandalul e bine-venit dacă are sens. Nu cred că trebuie să fie unilateral negativist, chiar dacă e disperat. Și disperarea e o formă mare a speranței… Teatrul nu trebuie să uite de umilință și trebuie să uite de egocentrism, de narcisism, de caracterul demonstrativ, de polemica născută din dorința de a fi mai presus.

Dintre tendințele despre care vorbeam, care vi se pare cea mai periculoasă?

Toate, dacă sunt ideologice. Pentru că orice e ideologic infectează mințile și ideologia creează de la bun început o divizare care poate degenera în lipsă de dragoste, în ură, în dispreț. Ideologia aduce și prejudecățile, și judecățile a priori și nu ne mai confruntăm cu fenomenul propriu-zis, practic ne privează de posibilitatea sau șansa experienței. Experiența personală nu poate fi înlocuită de nimic. Mi se pare că extremele ar trebui eliminate și ar trebui să ne convingem pe noi înșine să ne lăsăm influențați de fiecare dată și să plonjăm în bazinul experienței personale.

Print

Un Comentariu

  1. Radu Nica 28/12/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.