„Mă gândesc la Oedip ca la un fel de virus care intră în comunitate, într-un context cultural bine codat, cel al religiei catolice. El contaminează sistemul simbolic creștin, întâlnirea fiind imposibilă. Odată ce a pătruns, tragedia poate distruge aparența umană, adică îl poate ucide pe Dumnezeu”, spune cunoscutul creator Romeo Castellucci, cap de afiș al marelui eveniment parizian Festival d’Automne, în desfășurare până la sfârșitul anului. Oedip este însă doar unul dintre personajele mitice cu care regizorul italian se întoarce toamna aceasta la Paris, oraș care i-a acceptat mereu spectacolele, atrăgând atenția asupra lor și asupra unui fel de a face teatru care privește din când în când în trecutul imemorial, recurgând la toate mijloacele artei contemporane.
Consacrându-i o secțiune specială lui Romeo Castellucci și tragediilor sale, ediția din 2015 a festivalului de la Paris propune publicului trei variațiuni castellucciene pe teme din tragedia greacă: „Ödipus der Tyran” de Friedrich Hölderlin după Sofocle, „Le Metope dal Partenone” și „Orestie (une comédie organique?)”, fiecare spectacol urmând să aibă mai multe reprezentații. Așadar, în jurul tragediei, a cărei moarte teoreticienii și practicienii au declarat-o în urmă cu decenii, gravitează aceste trei creații ce reflectă câteva dintre frământările ce revin în universul regizorului care-și începea cariera acum mai bine de douăzeci de ani la Bologna, orașul studenției sale.
Întoarcerea la origini este doar o aparență, căci Romeo Castellucci a cercetat mereu miturile și ideile fondatoare ale Europei. Continuându-și preocupări vechi și întorcându-se în secolul lui Pericle, la vremea nașterii tragediei, artistul alege câteva figuri tutelare, le dislocă pentru a le amplasa în contexte personalizate, ce folosesc elemente din vechile tragedii, și le citește dintr-un viitor îndepărtat, în care identitatea lor configurată de tradiție se pulverizează, pentru a se reconfigura prin filtrul unui mileniu dezorientat și ambiguu în relația sa cu trecutul, prezentul și viitorul.
Reluându-și o creație notorie de acum douăzeci de ani, un triptic după „Orestia” lui Eschil, regizorul apelează la arta lui Francis Bacon, referință utilizată în întregul spectacol, în care întoarcerea la povestea Clitemnestrei se face pe căi nebănuite. În urmă cu douăzeci de ani, când monta piesa prin care spune că a descoperit disciplina tragediei antice, Romeo Castellucci atrăgea atenția asupra potențialului său. Acum reia elemente din imagistica de atunci, în care e loc pentru arta lui Picasso, Duchamp sau Bacon, întrebându-se cum le vor primi spectatorii de azi.
Cât despre „Le Metope dal Partenone”, regizorul propune un fel de frize scenice pentru revizitarea frizelor Parthenonului, pornind de la un accident după care victima agonizează între viață și moarte. Apoi încă un accident și încă unul. În total, șase accidente, șase suferințe, șase frize. Între groaza sacră și spaima profană, amplificată de lumea televiziunii, sensurile se reașază, ideile și formele se retructurează pe ecrane, Grecia imemorială se vede altfel decât în manuale.
Ceea ce se întâmplă și în spectacolul ce revizitează mitul lui Oedip, montat la Schaubühne de la Berlin, din distribuția căruia face și celebra Angela Winkler. Castellucci propune pentru prima dată o piesă „dialogată”, în aproape două ore, pentru care a ales o trupă renumită. Redescoperind tragedia greacă prin intermediul versiunii semnate de poetul german, creatorul italian descoperă și „feminitatea”, și dimensiunea orientală a Greciei antice. Civilizația greacă se întâlnește cu cea creștină și se pun în lumină una pe cealaltă, într-un hibrid în care Castellucci se arată ca „poet al scenei”.
Print