Alexandru Bumbaş

“Cronicar de ocazie” este o rubrică deschisă tuturor opiniilor cititorilor noştri. Le mulţumim pentru texte şi, la sfârşitul lunii, premiem cea mai frumoasă dintre cronici cu o carte de la Editura Nemira.

Recent, Teatrul de Comedie din Bucureşti şi-a îmbogăţit stagiunea cu trei spectacole pe textele lui Eugene Ionesco: „Cântăreaţa cheală” şi „Lecţia”, în regia lui Victor Ioan Frunză şi Rinocerii, sub îndrumarea regizorală a Cătălinei Buzoianu. Această cronică îşi propune să vorbească despre cele trei spectacole şi despre creatorii lor, mai exact despre modul în care Ionesco este regândit şi revizitat de mari regizori. Complet diferite ca viziune şi transpunere scenică, aceste creaţii merită discutate ca un ansamblu întrucât ele au, totuşi, elementul comun care le generează existenţa, şi anume Eugene Ionesco.

„Cântăreaţa cheală” şi forţa cuvântului

     Acest anti-teatru ionescian, capătă în viziunea lui Victor Ioan Frunză o dimensiune aparte; obişnuiţi până acum cu montări lipsite de regie, caracterizate prin simpla zicere scenică a unor fraze absurde, ne vedem acum puşi în faţa unor personaje care, prin iscusinţa actoricească şi regizorală, reuşesc să sugereze relaţii interumane. Chiar daca şi în această montare cuvântul şi frazele absurde rămân suverane, ele au, totuşi, capacitatea de a revela sensuri şi semnificaţii noi. Mai mult decât un discurs despre lipsa de comunicare din cuplurile moderne, spectacolul lui Frunză devine un discurs despre umbre/urme ale unor cupluri. Pe de-o parte Virginia Mirea şi Florin Dobrovici (cuplul Smith) reuşesc să zugrăvească o relaţie dezbrăcată de ideea de cuplu, un El şi o Ea care vorbesc. Vorbesc fără a discuta, fără a se asculta, fără a-şi dori să se facă înţeleşi. El mângâie statuia unui buldog, Ea stă în braţe cu o pisică inertă.

    Până când apare celălalt cuplet din spectacol (George Costin şi Mirela Zeţa). Şi relaţia acestora a încetat de ceva vreme, cei doi nereuşind nici măcar să-şi amintească modul în care s-au cunoscut. El pare un barbat plin de bani, sobru şi impunător, Ea aminteşte de piţipoancele autohtone, fascinată fiind de platitudini.

     Notă discordantă face cuplul Mary (Bogdan Cotleţ în travesti) alături de Căpitanul de pompieri (Dragoş Huluba). Ei se regăsesc unul pe celălalt, îşi regăsesc iubirea şi cu toate astea rămân în acelaşi clişeu al personajelor profund sexuale; Căpitanul gândit ca simbol falic şi menajera hiperexcitată în căutare de bărbat.

     Scenografia Adrianei Grand, este, cum altfel, încărcată de kitschuri, însă se potriveşte perfect universului de nimicuri construit pe scenă. Şi chiar şi cu toate aceste date, spectacolului i se poate reproşa o oarecare superficialitate: se râde în sală, dar cu măsură; unele momente stagnează şi plictisesc, iar de multe ori actorii se îndepartează de esenţa descoperită de regizor.

„Lecţia”… caz clinic

     La polul opus se situează al doilea spectacol al regizorului. Daca în prima parte a serii de spectacol asistăm la o comedie uşoară, uneori stridentă, registrul se schimbă total în „Lecţia”. Povestea absurdă dintre un Profesor şi Eleva sa, venită la meditaţii pentru a-şi pregati examenul de „bacalaureat total”, se transformă în viziunea lui Victor Ioan Frunză într-o poveste sensibilă şi dureroasă despre fragilitatea naturii umane.

     George Costin, în rolul Profesorului, construieşte un personaj uriaş căruia îi conferă o doză tulburătoare de umanitate: suntem puşi în faţa unui om labil psihic, obsedat şi însetat de cunoaştere, confuz şi singur, pendulând între sensibilitate şi glacialitate. Timp de o ora şi jumătate, într-o înlănţuire sufocantă de stări-limită, George Costin evoluează pe scena Teatrului de Comedie, nu într-o compoziţie plină de haz, ci într-una marcată de psihoze, frustrări şi angoase. Toată lipsa de logică şi coerenţă din textul piesei, capătă sens în această montare: asistăm la delirul psihopatologic al unui om care s-a pierdut pe sine. Cu resurse actoriceşti exploatate la maxim (expresivitate corporală, dicţie perfectă şi exerciţiul trăirilor), George Costin devine mai puternic decât însuşi personajul. Îmi aminteşte într-un fel ciudat, de Colecţionarul lui John Fowles.

     Andreea Samson, în rolul Elevei, îl secondează pe George Costin şi întrupează „victima” perfectă pentru Profesorul nebun. Candoarea, fragilitatea şi inocenţa sunt coordonatele pe care actriţa îşi construieşte personajul şi reuşeşte, nu de puţine ori, să înduioşeze, să înspăimânte şi pentru că suntem, totuşi, pe scena de la Comedie, izbuteşte şi să amuze. Finalul însă, împietreşte amuzamentul; eleva este ucisă, iar Profesorul îşi găseşte alinarea în braţele menajerei Marie (Bogdan Cotleţ, din nou în travesti).

     Scenografia Adrianei Grand, înglobează perfect cele trei personaje din piesă şi crează acel mediu al claustrării şi angoaselor propice desfăşurării de forţe. În stânga scenei, tronează statuia unui înger cu mâinile pătate de sânge. Aş menţiona şi o proiecţie video care ni-l arată pe Profesor (George Costin), stând pe un scaun, probabil într-o staţie, fiind înconjurat de manechine. Priveşte pierdut, după ceva, sau, mai bine zis, după cineva sugerând astfel neliniştitoarea stare a singurătăţii.

„Rinocerii” sau discursul despre alteritate

     Într-o cu totul altă estetică, una minimalistă, se înscrie spectacolul „Rinocerii”, în regia Cătălinei Buzoianu. Este de fapt, un spectacol-atelier lucrat cu masteranzii UNATC-ului (Alin State, Alexandru Zob, Alexandra Fasolă, Daniel Haralambie, Alina Patilea) şi actorii Marius Gâlea, Mirela Gorea şi Filip Ristovski.

     Nu este un spectacol capodoperă de tipul celor cu care ne-a obişnuit regizoarea, probabil nici nu asta i-a fost intenţia, este însă un exerciţiu de actorie curat şi lucrat în filigran. Lasând complet deoparte filonul politic al textului (de care însuşi Eugene Ionesco s-a debarasat), Cătălina Buzoianu construieşte „Rinocerii” ca un discurs despre alteritate, mai exact despre modul în care cei de lângă noi (vecini, prieteni, iubiţi sau amanţi) se transformă în monştri. Rinocerul devine astfel port-drapelul dezumanizării într-o societate din ce în ce mai anomică şi mai monotonă. Politicul nu mai este virusul care transformă comunitatea într-o grădină zoologică, ci lipsa de repere, valori şi sentimente autentice. Totul este simplificat în acest spectacol, totul este redus la…nimic, Cătălina Buzoianu reuşind astfel să surprindă golul care macină personajele şi spaţiul. Robotizarea omului ionescian este perfect redată în scena de la birou, în care personajele încearcă să descifreze misterul prezenţei/absenţei rinocerilor: toate replicile actorilor sunt spuse ritmic, sec, fără niciun fel de implicare, singura prezenţă care face notă discordantă fiind Femeia cu Pisică (Mirela Gorea, într-o interpretare plină de emfază).

     Trebuie remarcată evoluţia scenică a lui Alin State (în rolul Jean); este primul care se metamorfozează în rinocer, în prezenţa prietenului său Berenger (Marius Gâlea). Momentul este unul emoţionant (poate singurul), întrucât Alin State dă dovada expresivităţii sale corporale, procesul de transformare fiind unul spasmodic şi dureros, pentru că nu devenim ALTFEL, pe nesimţite.

     Cum spuneam şi în titlu, trei spectacole, doi regizori, un dramaturg şi… sala plină. Este semn că Ionesco e încă viu, că ne identificăm din ce în ce mai tare cu anti-personajele lui şi că, totuşi, încă mai avem puterea să râdem când suntem puşi faţă în faţă cu ele.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print