Trei titluri: „Faust”, „Lulu”, „Metamorfoze” – spectacole patrimoniu în regia lui Silviu Purcărete. Iar pe cât de pretenţioasă pare a fi denumirea sub care sunt prezentate în programul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, pe atât de justă este. Trei ipostaze ale aceleiaşi lumi, unite de aceeaşi temă a deriziunii ca arta poetică.
Totul a început acum nouă ani cu un spectacol-eveniment. „Faust”ul lui Goethe adaptat pentru a fi jucat într-o hală industrială de către o sută douăzeci de actori. Un spectacol s-a transformat într-un fenomen. Spectatori din toată ţara au început să vină la Sibiu pentru a trăi o experienţă culturală unică. Mai întâi câte 4-5 prieteni într-o maşină rămâneau peste noapte la un hostel, apoi 9-10 într-un compratiment de tren îşi rezervau camere la hotel, apoi autocare întregi şi turişti străini care îşi planifică vacanţa în funcţie de datele când e programat „Faust”. Cei care l-au văzut o dată îşi găsesc motive să revină; cu teama ca nu cumva efectul să se dilueze, ca nu cumva să fie mai puţin fascinaţi. Ca o plăcere vinovată la care te întorci; ca un drog. Tu te schimbi, acumulezi noi experienţe, ai alte aşteptări, iar el rămâne acelaşi. Un uriaş de neclintit. Perfect. Iar la final, fie că ai păşit pentru prima dată pe cărarea cu iarbă proaspătă spre Noaptea Valpurgiei sau eşti la a doua sau a treia vizită la banchetul orgiastic, atunci când monologul lui Mephisto emoţionează pervers acompaniat de voci cristaline, îţi doreşti să mai stai încă puţin între ziarele răvăşite şi să o ia totul de la capăt.
„Lulu” şi „Metamorfoze” respiră din reculul lui „Faust”. Toate ideile pornite din lucrul la acest spectacol-mamut nu încăpuseră nici chiar într-o hală industrială. Şi atunci şi-au găsit finalitatea în alte două montări. În 2008 Purcărete a întors lentila; de la imaginea năucitoare de ansamblu, la aplecarea pentru detaliu. „Lulu” e o disecţie a corpului şi a conştiinţei umane. Spectatorii plasaţi cuminţi ca într-un amfiteatru al unei vechi universităţi de medicină aşteaptă să ia notiţe despre voluptatea cărnii. Scenele crude şi violente sunt îmbăiate în cel mai sănătos umor – un haz cu gura până la urechi estompează brutalitatea imaginilor, care la rândul lor taie senzaţia de superficialitate a gagului. Un echilibru bizar, cu un efect de pumn în stomac care nu doare, ci amuză. La fel ca în „Faust”, Ofelia Popii cucereşte cu interpretearea sa de felină feroce. De-a lungul anilor jocul său uimitor de tehnic şi bine stăpânit se împlineşte într-o organicitate cu nuanţe din ce în ce mai rafinate, iar sinceritatea ei este de fiecare dată totală. În „Lulu”, cei din primul rând o pot privi în ochi de la nici un metru. Şi sunt hipnotizaţi de frumuseţea tulburătoare a adevărului scenic al uneia dintre puţinele actriţe care îşi stăpâneşte mijloacele cu la fel de multă eleganţă precum îşi struneşte sufletul.
Cu „Metamorfoze” se închide un ciclu. E ultimul spectacol acoperit de mantaua lui „Faust”. Nu la fel de consistent, dar egal de impresionant estetic. Treizeci de actori într-un bazin cu apă până la genunchi, în aer liber. Spectatorii pregătiţi cu haine groase stau în bătaia vântului de seară şi au în continuu, ca un refren, o grijă pentru artiştii din faţa lor. Impactul vizual este, într-adevăr cel scontat – o istorie a umanităţii marca Purcărete: crudă, derizorie, plină de umor frust, într-o plastică bine conturată. Şi, totuşi, la final aplauzi în primul rând efortul celor din bazin şi abia apoi actul artistic. Crisparea publicului şi instinctul de conservare, sentimentul primar de milă pentru actori atenuează, din păcate, efectul spectacolului. Dacă treci, însă, de acest strat al receptării şi reuşeşti să dezlipeşti cele două componente, desfăşurarea de forţe din faţa ta este într-atât de puternic-sugestivă, încât îţi taie răsuflarea. Bogăţia de imagini stimulează simţurile şi lucrează pe mai multe paliere de înţelegere. Omul în toată splendoarea degradării lui.
Cele trei spectacole în regia lui Silviu Purcărete nu au fost create ca o trilogie. Nici nu sunt prezentate aşa. Izvorul subteran care îşi vede liniştit de drumul lui este, însă, acelaşi. Fiecare în parte spune o poveste de sine stătătoare, însă pe aceeaşi limbă. Împreună creează o lume – un wonderland decadent, pervers şi seducător pe care nu mai vrei să îl părăseşti odată ce îi prinzi gustul. O moştenire cu semnătura inconfundabilă a lui Silviu Purcărete pentru cei care vin la Sibiu şi a doua şi a treia şi a câta oară…
Print