Tristeți, de Ilarie Voronca

VoroncaÎmi port ca pe-un copil bolnav tristețea,

prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng;

și-aud cum crește neliniștea începutului de toamnă departe,

și cum aleargă păsările ploii, pe acoperișuri negre și se frâng.

 

E-aceeași amintire și-aceeași deznădejde veche.

Aș vrea cu brațele tale de astă-vară să mă cuprinzi;

pășesc pe urmele trecutului nostru, cum aș merge după un om cunoscut,

și, totuși, nu-ți mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.

 

E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,

și pomii în despletiri își spun mâhniri știute.

Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal,

și-mi simt gândurile, în pietrișul umed, căzute.

 

Așa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,

și să-mi citești durerile închise – cuiburi de păsări triste,

acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,

și ochii tăi, pentru copilul tristețelor mele, odihnitor hamac,

 

Vântul răscolește cerul ca pe-o carte deschisă.

Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea povești dureroase.

… De departe vine prevestirea unui sfârșit apăsător,

și eu îmi port tristețea ca pe-un copil, prin săli de spital reci și întunecoase.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.