Tudor Aaron Istodor: Vreau să ajung celebru

Foto Oana Monica Nae

A ales actoria pentru că și-a dat seama, licean fiind, că „e minunat să ai o profesie care să-ți facă plăcere“, e convins că are ceva de spus pe scenă și speră că nu va trăi ziua în care să meargă la teatru „ca la serviciu“. La 31 de ani, are o activitate intensă și în teatru, și în film și a câștigat multe premii. Crede, așa cum îi spuneau profesorii de la UNATC, că adevărul fiecăruia e în celălalt, atunci când vine vorba despre actorie și nu numai. Până la toamnă, când începe noua stagiune, îl puteți vedea în câteva spectacole independente la Godot Café-Teatru: „Testosteron”, „Carpathian Garden”, „Cineva ca tine”, „Cupluri”, „Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă”, „Cineva ca tine”, „Bella și Cavalerul fără nume”. Din toamnă, își va relua rolul principal din „Băiatul din Brooklyn” de Donald Margulies, în regia lui Cristi Juncu. Spectacolul produs de Teatrul Evreiesc de Stat a avut premiera în ultimele zile ale lunii iunie și de la el a început dialogul tonic purtat cu Tudor Aaron Istodor la o zi după primele reprezentații.

Eric Weiss, personajul tău, se află într-un dezechilibru: succes profesional mult dorit și eșec în viața personală. Cum gestionează situația?

Asta e frumos: că-l arătăm pe omul Eric Weiss, un om care încearcă să o gestioneze cum poate. De asta mi-a și plăcut textul la nebunie. Când am citit piesa am simțit – și sper că se și transmite de pe scenă – toată viața acestor personaje. Se simt toți anii trecuți, râca nesfârșită dintre el și tatăl lui, toată dorința lui de a-și auzi tatăl spunându-i că e bine ce a făcut, că e bună cartea pe care a scris-o… Or, tatăl îl desconsideră total, vedem din primele replici, și de fapt asta a făcut toată viața, l-a considerat nedemn. Eric îi aduce cartea, încercând să-i spună „te iubesc“ fără să pronunțe aceste cuvinte, cum facem adesea. În altă ordine de idei, nu se așteaptă la despărțirea de nevastă… A fost frumos să descopăr împreună cu Raluca (actrița Raluca Aprodu – n. red.) dimensiunea unei despărțiri, să ne imaginăm cum e să stai 10-15 ani cu un om și el să-ți spună într-o zi că vrea altceva. Și să ți se întâmple când ești în culmea succesului și ai vrea să trăiești succesul cu omul respectiv. Am vrut să descoperim cât de mult cade în interiorul tău lucrul ăsta și cât contează, în realitate, succesul, care nu e superficial, care e, până la urmă, un țel pentru care trăiești.

Dezechilibrul și palmele sau șuturile pe care le luăm ne fac să trecem mai departe, să trăim niște etape, să vrem mai mult de la noi. Dacă n-ai avea o frământare care să te coste ceva în viață, probabil că ai trăi cu burta la soare și n-ai avea nicio problemă.

Apropo de relația dintre echilibru și dezechilibru, cum stau lucrurile în cazul tău? Starea de bine vine din echilibru sau din dezechilibru care, susțin unele teorii, aduce tulburări necesare pentru descoperiri și înțelegere?

Starea de bine vine din echilibru. Dezechilibrul și palmele sau șuturile pe care le luăm ne fac să trecem mai departe, să trăim niște etape, să vrem mai mult de la noi. Dacă n-ai avea o frământare care să te coste ceva în viață, probabil că ai trăi cu burta la soare și n-ai avea nicio problemă. Pe mine toate experiențele și poate mai ales alea rele m-au învățat ceva: ce vreau și ce nu vreau să fac, ce greșeli nu e bine să repet etc. Toate experiențele sunt bune, câte vreme înveți și înțelegi ceva din ele.

Radu Iacoban și Tudor Aaron Istodor

Există însă și varianta pesimistă: unele experiențe te doboară.

Da. Și aici ajungem și la întrebarea cunoscută: „Ce e mai important: cariera sau viața personală?”. Eu, dacă nu am echilibru și bucurie în viața personală, parcă nu reușesc nici în profesie să mă adun și să merg mai departe. Am nevoie de echilibru în ambele zone ca să pot fi fericit.

Deci nu crezi în ponciful că succesul profesional e sinonim cu eșecul personal?

Nu cred că succesul înseamnă sacrificiu și sunt convins că poți să gestionezi și profesia, și viața personală, stabilind niște limite. Avem foarte mult timp și trebuie să știm să-l fructificăm. Cred în timpul pe care-l petreci acasă, în concentrarea pe care o ai când lucrezi. Trebuie să dai totul de fiecare dată – și acasă, și pe scenă. Nu există o delimitare clară între cele două planuri. Prietena mea e actriță și, evident, vorbim despre roluri, ne sfătuim, ne apreciem, ceea ce mi se pare vital într-o relație. Mi se pare normal să-l admiri pe omul de lângă tine. Atâta vreme cât ai lângă time un om care te înțelege, ambele zone pot funcționa frumos, până la „happily ever after“.

Viața poate fi un basm. Basmele sunt inspirate din viață, la a nu știu câte putere. Da, vorbeam cu tatăl meu (actorul Claudiu Istodor – n. red.) despre ideea de erou. Și eroului îi e frică și, cumva, chiar frica îl ajută să treacă peste obstacole, să nu se arunce cu capul în fața autobuzului.

Ca în basme?

Viața poate fi un basm. Basmele sunt inspirate din viață, la a nu știu câte putere. Da, vorbeam cu tatăl meu (actorul Claudiu Istodor – n. red.) despre ideea de erou. Și eroului îi e frică și, cumva, chiar frica îl ajută să treacă peste obstacole, să nu se arunce cu capul în fața autobuzului.

Dar reușita tu, personal, cum o măsori?

O măsor când îmi face mare plăcere tot procesul lucrului. Când după o lună, două, trei de repetiții termin proiectul și apoi îmi aduc minte cu drag de el. Cât despre momente tensionate, frici, nedumeriri, ele există tot timpul. Sunt opusul benefic al autosuficienței. Dar, când tragi linie și-ți dai seama că ți-a făcut plăcere, că vrei să mai fii în sosul ăla cu aceiași oameni, e semn de reușită. Altfel, nu vreau să accesez aceleași sertărașe, nu vreau să mă vadă lumea așa cum m-a mai văzut. De-asta mi se pare minunat lucrul cu Cristi Juncu. Are un atu excepțional: am senzația că, atunci când joci în spectacolele lui, nu poți să fii actor prost. Nu-ți dă niciodată sentimentul că n-ai făcut ceva bine. Vorbim despre moment și încercăm să jucăm într-un fel sau altul. Nu am simțit niciodată că sunt prost sau că nu pot să fac ceva.

Deci libertatea și încrederea sunt calea.

E mare lucru să ai încredere în și de la regizor. Te ajută să te redescoperi, să faci lucruri pe care nu le-ai mai făcut. Știu că sună clișeistic, dar asta vreau. Și la asta m-a ajutat lucrul cu Cristi Juncu. Când i-am văzut prima dată spectacolele, m-am întrebat: Da, uite o poveste minunată și actori excepționali. Dar unde e regia? Cred că exact despre asta e vorba: să nu te gândești la artificiile de regie sau să nu le vezi din sală. Ea trebuie să fie pe dedesubt – la oameni și relații între oameni. Profesorul meu de actorie Adrian Titieni ne-a povestit o dată că, pe când era student, a venit la ei la clasă, când făceau Cehov, Octavian Cotescu. Și i-a întrebat cine sunt personajele lor. „Arhetipuri/ oameni bântuiți etc…“ Răspunsurile de genul ăsta s-au epuizat la un moment dat. „Personajele astea sunt oameni“, le-ar fi replicat, simplu, Cotescu. Eu asta vreau să văd la teatru în primul rând: relații între oameni, care să mă câștige și să mă atragă în poveste.

Tudor Aaron Istodor și Alexandra Ioniță

Și te câștigă ușor când ești spectator?

Nu știu cât de ușor. Știu, fără să pot explica, când e bine. Simt când intră în poveste. Când sunt eu pe scenă, pot să mă văd pe mine, pe de altă parte, pot să mă detașez de ce fac. Și publicul îl simt. Mai ales la comedii și mai ales când e puțină lume și oamenilor le e frică să râdă. Oricât am spune că încercăm să nu fim influențați, normal că publicul ne influențează. Normal că, atunci când joc într-un club și mă adresez direct și nimeresc vreunul care cască sau se uită pe mobil, îmi vine să mă arunc de la balcon. Dar îi ocolesc frumos privirea și mă uit la ceilalți, la cei care sunt cu mine, acolo. Relația cu publicul are frumusețea ei – numai că trebuie să comunici cu adevărat cu el, să-l iei de partea ta.

Oricât am spune că încercăm să nu fim influențați, normal că publicul ne influențează. Normal că, atunci când joc într-un club și mă adresez direct și nimeresc vreunul care cască sau se uită pe mobil, îmi vine să mă arunc de la balcon. Dar îi ocolesc frumos privirea și mă uit la ceilalți, la cei care sunt cu mine, acolo. Relația cu publicul are frumusețea ei – numai că trebuie să comunici cu adevărat cu el, să-l iei de partea ta.

Revenind la „Băiatul din Brooklyn“, să spunem că n-are nimic moralizator: nu arată vinovați, nu ne livrează o morală etc. Este un unul dintre atuurile sau imperativele teatrului de calitate?

Da, e un spectacol care nu trage de urechi spectatorul, ci doar îl face să se gândească. Poate a avut și el experiențe similare și poate se mai gândește o dată la momentul X, după spectacol. E nevoie de povești care nu dau verdicte.

Dar teatru de calitate ce înseamnă, pentru tine?

Teatrul de calitate apare acolo unde se creează cu adevărat relații și tu, actorul, încerci să faci sincer ce faci. Nu ține de text – nu contează că e teatru social, că joci o piesă clasică etc. Orice lucru poate fi făcut excepțional, foarte bine, bine, mediocru, prost etc.

Ce lipsește cel mai mult din peisajul nostru teatral?

Câteva teatre independente, de care e mare nevoie și care să fie la concurență în cel mai bun sens al cuvântului, care să se bată în spectacole.

Dacă ai avea putere de decizie, în sensul ăsta ai acționa?

Nu cred că mă pricep și ideea mă sperie. Eu doar cred că am ceva de spus pe lumea asta, ca actor, și asta vreau să fac. Dacă am fi mai mulți care am gândi așa, poate că lucrurile s-ar schimba în bine. Nu-mi doresc să semnez mari invenții, să lupt împotriva teatrului prost, să promovez forme noi – e loc și pentru forme noi, și pentru forme vechi… Nu am pretenția că am o imagine de ansamblu a teatrului de la noi, poate că nici nu văd foarte mult, merg când sunt invitat sau aud lucruri despre spectacole. Mă bucur când văd unul care-mi place și-l recomand cu căldură.

Ce ai vrea să ți se întâmple și nu ți s-a întâmplat?

Vreau să ajung celebru pentru ca oamenii să vină să mă vadă pur și simplu după nume. Știu că vreau să le spun ceva oamenilor și cred că ce fac fac cu sinceritate și onestitate. Și vreau să fac numai lucruri în care cred. Vreau ca, dacă joc într-un canal, să vadă cât mai mulți oameni spectacolul. Ăsta e atuul celebrității. Nu mă interesează să apar la televizor și să întrebe lumea ce ceas mi-am cumpărat.

Vreau să ajung celebru pentru ca oamenii să vină să mă vadă pur și simplu după nume. Știu că vreau să le spun ceva oamenilor și cred că ce fac fac cu sinceritate și onestitate. Și vreau să fac numai lucruri în care cred. Vreau ca, dacă joc într-un canal, să vadă cât mai mulți oameni spectacolul. Ăsta e atuul celebrității.

În spectacolul de la TES relația fiu-tată duce la o traumă. În cazul tău, celebritatea părinților, să spunem așa, a fost un ascendent sau a dus la un complex?

Puțin din amândouă. Sunt conștient că mama și tata vor fi mama și tata cât voi trăi și e foarte bine. Evident că asta a fost o piatră de încercare, că am fost privit ca mergând „pe urmele lor“ încă din liceu, încă de când m-am hotărât să dau examen de admitere la UNATC. Ușor-ușor m-am relaxat, am înțeles că nu poate să vină mama să-mi facă rolul și că niciun regizor nu riscă să-ți dea un rol într-un spectacol de consistență doar pentru că ești băiatul cuiva. Am început să mă bucur efectiv de atuul meu: doi părinți care să mă înțeleagă, care să fie atât de apropiați, încât să pot vorbi cu ei despre roluri și despre ce mă frământă.

Maia Morgenstern și Tudor Aaron Istodor

Ți-au dat lecții de teatru? De viață?

Cu mama (actrița Maia Morgenstern – n. red.) am jucat de mai multe ori. A fost destul de greu la început, până ne-am calibrat. În timp, ne-am echilibrat, colaboarea noastră e foarte frumoasă și înțelegerea pe scenă, dincolo de cuvinte. Mă uit în ochii ei și-i văd gândul pe dedesubt, ceea ce e superb. Și mama, și tata au încercat să-mi dea încredere, eu fiind lipsit de așa ceva și construindu-mi-o greu, având tot felul de drame… Chiar îi spuneam mamei recent că nu-mi iese ceva cum vreau eu într-un rol, și ea mi-a răspuns: „Dar tu ce vrei să-ți iasă? Oul de aur? Tu du-te și fă cu bucurie!“ Prima oară când am vrut să joc ceva, în clasa a XI-a, am mers la tata și i-am zis să mă învețe, că eu nu știu cum să fac. Și el mi-a spus: „Fă astfel încât să-ți placă ție“. Asta mi-a rămas în minte și sper să nu uit niciodată: să fac astfel încât să-mi placă mie. Altfel, normal că sunt momente când sunt jos și am nevoie de sfaturi sau mai ales e vital să simt o mână pe umăr care să-mi reamintească: Bucură-te! Bucură-te! Bucură-te! Am vrut să fac actorie când m-am gândit că e minunat să ai o profesie care să-ți facă plăcere, care să fie de fiecare dată altfel. Sper să nu vină niciodată ziua în care să mă duc la teatru ca la serviciu. Până acum am lucrat destul de mult, am luat probele pentru roluri pe care mi le-am dorit. Am avut și eșecuri clare, și proiecte din care m-am retras din tot felul de motive.

Cu mama am jucat de mai multe ori. A fost destul de greu la început, până ne-am calibrat. În timp, ne-am echilibrat, colaboarea noastră e foarte frumoasă și înțelegerea pe scenă, dincolo de cuvinte. Mă uit în ochii ei și-i văd gândul pe dedesubt, ceea ce e superb.

Spiritul de trupă, a cărui dispariție se deplânge azi, ai simțit ce înseamnă?

Da. Am simțit și acum, lucrând cu Cristi Juncu, sau la spectacolele lui Eugen Gyemant. Dar nu am trăit acest spirit jucând cu o singură trupă, în afara căreia nu ieși. Și nici nu știu dacă-mi doresc cu adevărat așa ceva.

Fotografii Facebook Tudor Aaron Istodor