Un actor „monstruos de uman”: Gérard Depardieu

Actor prolific, care în câteva decenii a jucat în aproape 200 de filme. Om de afaceri. Globe-trotter. Bon-viveur și mare gurmand. Francez scârbit de Franța, în care susține că nu va mai fi decât „vizitator”. Provocator. „Țăran până în măduva oaselor”, cum se autodeclară, ironic, dar numai pe jumătate. Gérard Depardieu este toate acestea la un loc și ceva în plus.

Deprinsă nu în instituții consacrate de educație artistică, nu în nenumărate workshop-uri și stagii de cercetare, arta lui vine din altă parte. Imposibil să nu vezi asta, imposibil să nu-ți dai seama, urmărindu-i de departe parcursul și persona în manifestările ei la care ai acces, că în Gérard Depardieu se află din copilărie un artist neștiut. Sau rămas neștiut până în adolescență, când, ajuns la închisoare după ce a furat o mașină, un psiholog i-a spus că are „mâini de sculptor”. Și, fără să știe, l-a făcut atent la artistul acela care abia aștepta să iasă la suprafață.

Teatrul, nostalgia…

„Înainte nu suportam să rămân singur. Ei bine, acum suport foarte bine. Și chiar mă refugiez în singurătate. Ființele care m-au însoțit și pe care le-am însoțit în hohote de râs, în rătăciri, în iubiri n-au murit, sunt aici, sunt tot timpul lângă mine. Și ne vorbim”, spune acum actorul care se apropie de șaptezeci de ani și oscilează, nicio surpriză, între stări și predispoziții. Între hedonismul care l-a definit mereu și apatia senectuții, între entuziasm și dezinteres față de viața artistică, între iubire și mizantropie, viața curge, totuși, cu viteză, cu tragedii și comedii. Și, desigur, nu se desparte de artă.

În ianuarie 2017 va ajunge în cinematografele din Franța „Divanul lui Stalin”, cel mai recent film al lui Fanny Ardant, după romanul lui Jean-Daniel Baltassat, cu Depardieu în rolul principal: un dictator „monstrous de uman, care nu înțelege frica pe care o provoacă”.

De altfel, împreună cu actrița Fanny Ardant, într-o formă sau alta, actorul și-a trăit la sfârșitul anilor 2000 întoarcerea la teatru. În 2013, după aproape zece ani de absență, a urcat din nou pe „scândură” ca să joace în „Love Letters”, spectacolul de la Théâtre Antoine, regizat de Benoît Lavigne, unde era alături de Anouk Aimée. Cu Fanny Ardant însăși a fost partener de scenă de mai multe ori, jucând, printre altele, „La Musica deuxième” de Marguerite Duras. În 2015, la Théâtre du Châtelet de la Paris, au făcut împreună un spectacol-omagiu dedicat lui Ingrid Bergman, cu care au plecat apoi în turneu în marile orașe ale Europei și la New York. Iar după aceea, declarându-se plictisit de actoria de teatru, Depardieu a plecat din nou.

„Suflet slav, cu portofel belgian”

Întoarcerea pasageră la teatru a coincis cu plecarea definitivă din Franța. Țara nedreaptă a începuturilor imprevizibile, țara libertății, unde fiecare trebuie să-și caute libertatea lui, țara plină de „francezi îngâmfați, care fac brânză pentru turiști” este și țara dezamăgirii. În același an 2013, Gérard Depardieu s-a întors pe scenă, dar a părăsit Franța pentru Rusia, unde a primit cetățenie rusă într-un gest al președintelui Vladimir Putin care a făcut ocolul lumii.

Acest „suflet slav, cu portofel belgian”, cum ironic l-au numit jurnaliștii francezi, povestind în nenumărate pagini de ziar refuzul artistului de a cădea la pace cu autoritățile fiscale din Franța, a vrut altceva. În volumul autobiografic intitulat „Ça cest fait comme ça”, publicat însă tot în Franța în 2014, Depardieu explică:  „De ce m-am simțit întotdeauna rus? Pentru că mă regăsesc în acest amestec de spiritualitate și de carne din Frații Karamazov. Extravaganța, alcoolul, nebunia. La Saransk, la 700 de kilometri la est de Moscova, mi se întâmplă să mă opresc pe stradă ori la o margine de câmp pur și simplu ca să ascult femeile cântând, copleșit de emoție.”

Plecând, băiatul rău al cinematografiei franceze, omul de afaceri care se simțea singur în hotelul său parizian, construit în 1805 și înțesat de tablouri valoroase, milionarul cu un castel pe Valea Loarei, cu mai multe restaurante la Paris (în care-și gătea adesea singur) și cu podgorii în Italia, Maroc și Algeria, sfida încă o dată. La adăpostul vârstei și al libertății la care visase dintotdeauna, în artă și dincolo de ea, își permitea din nou să facă pe stăpânul propriei vieți, unul dintre rolurile care, odată cu trecerea anilor, îi plac din ce în ce mai mult.

„Toată viața mea am alergat ca să fiu pe placul altora, ca să fiu prețuit pentru ca, la rândul meu, să am un pic de considerație pentru mine însumi. Nici a zecea parte din cât îi stimez eu pe ceilalți. Dar acum nu-mi mai pasă. Lumea mă ia așa cum sunt. Sau nu mă ia deloc”, scria în aceeași carte în care, întorcându-se la zilele cenușii ale copilăriei, dădea curajos perdeaua la o parte, lăsând să se vadă o biografie de paria sau – ce contează?! – născocind-o la câteva zeci de ani distanță. Și nu se eschiva „Mai mult, sunt prieten cu dictatori pentru că iau cina cu Fidel Castro, așteptând să mă îmbuib cu Putin, care, e adevărat, îmi sunt prieteni. Și ce? Oamenii ăștia n-au înțeles nimic, ceea ce e îngrozitor. Adevărul e că nu m-am schimbat o iotă față de cum eram la doisprezece ani. Continui să trăiesc la fel, să fiu prieten cu cine vreau, doar că asta cade pe capul copiilor mei”.

„Un țăran” la Paris

Continuă și să facă filme de toate felurile în toată lumea, așa cum a hoinărit mai bine de jumătate din viață, de cum s-a lansat, odată cu prima sa peliculă importantă, „Les valseuses” (1974), regizată de Bertrand Blier, la scurtă vreme după descinderea în Orașul Luminilor a adolescentului sărac, provenit dintr-o familie modestă din Châteauroux, pe care îl aștepta însă o poveste de succes cum nici prin cap nu i-ar fi trecut. Așa cum copilului incapabil să lege două fraze, fascinat de Elvis Presley, de alcool și de delincvenți mărunți, mai verosimili decât în filmele în care avea să joace, nu i-a trecut prin cap nici că a fi hoț, spărgător de mașini și de morminte sau a te prostitua n-ar fi tocmai calea cea mai bună spre libertate, după ce ai renunțat la școală.

Suflet al străzii, eroul poveștii noastre de succes, care nu pierde niciun prilej să spună și că în adolescență a citit „ca un țăran”, atunci și așa începând să iubească marea literatură franceză, face și puțin box ca să scape de complexe. Iar la șaisprezece ani ajunge la Paris, cu un amic care visează să devină actor, și vede un spectacol după o piesă de… Molière, cu lumea căruia nici nu bănuiește că se va mai întâlni.

Așa se face că se trezește și la cursurile de actorie ținute de Jean-Laurent Cochet, care-l sfătuiește să-și rezolve problemele de vorbire cu un terapeut. Deși nimic nu anunța că în el zace un actor nedescoperit, e ales să joace într-un scurtmetraj, după care cunoaște trupa de teatru de la Café de la Gare.

Face și câteva roluri în televiziune, dar debutează efectiv pe scenă în 1968, într-un spectacol regizat de același Jean-Laurent Cochet. „Sunt în primul rând un actor de teatru”, va spune mai târziu, „pentru că acolo avem senzația că putem să începem și să și terminăm ceva în aceeași seară”. Face teatru de bulevard, desigur, însă și creații mai ambițioase, în regia lui Claude Régy, dar și a lui Peter Handke, regizor cu care se va întâlni și pe platoul de filmare și pentru care are o nespusă admirație.

Timp și loc pentru toate

Așa cum face și filme de duzină, filme de public, filme de artă, filme de animație, filme independente și filme cu buget astronomic. Incredibil, dar are timp și loc pentru toate. Și, spuneam, și pentru câte o pasageră întoarcere pe „scândură”, de care însă fuge dezgustat în scurt timp. Pantagruel pe ecran și în afara lui, a fost Cyrano de Bergeac, Jean Valjean, Tartuffe, contele de Monte Cristo, D’Artagnan, Porthos, Obelix, Rasputin sau Balzac. Sute de personaje l-au însuflețit și viceversa.

Autodidact și rebel, profesionistul se descoperă lucrând cu Alain Resnais, Bernaldo Bertolucci, François Truffaut, Peter Handke, Andrzej Wajda, Jean-Luc Godard, Ridley Scott, Nick Cassavetes, Joel și Ethan Coen etc. Nu dezvoltă teorii despre actorie și vorbește rar și puțin despre ce și cum face pe platoul de filmare. Arta se face, nu se explică. Știe prea bine că, atunci când e bună, nu par să fie prea multe de spus sau te cam lasă fără cuvinte. Are mult umor și o autoironie remarcabilă, care nu pare să-l părăsească nici în roluri, nici când e Gérard Depardieu, al cărui vis a fost și a rămas, mărturisește, libertatea. Obraznic dintotdeauna, agresiv din când în când, răsfățatul premiilor nu are timp de stat și nici de dat sfaturi sau rețete de viață. Însă din când în când își face timp pentru câte o rețetă de bucătărie…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.