Un istoric pervers

valer-dellakezaValer Dellakeza

Am primit la redacție această opinie, semnată de actorul Valer Dellakeza, pe care-o redăm integral!

Nu ştiu dacă atunci când scrii despre un teatru cum este cel care poartă numele de Teatrul Naţional Craiova, pe PRIMA PAGINĂ a site-ului acestuia, este locul cel mai nimerit să însăilezi, pe fugă parcă, doar un scurt istoric, când aveai spaţiu suficient şi îndeajuns de multă istorie să te apropii cu adevarat de paginile de glorie ale acestui lăcaş de cultură.

Ca să vorbeşti despre Istoricul unui teatru, fără să cunoşti ce înseamnă teatru, e ca şi cum te-ai apuca să comiţi literatură, fără să ştii să scrii. Ca să scrii despre teatru fără să înţelegi că ACTORUL este centrul acestui fenomen artistic este ca şi cum ai vorbi despre Univers, fără să aminteşti că Dumnezeu este creatorul lui.

Uimitor cum oameni, probabil bine intenţionaţi, care se pot ocupa cu orice altceva, nu şi cu  reconstituirea unui act istoric, fac istorie fie la comandă, fie că aşa consideră ei că „scurtul istoric” le va cădea bine.

Istoria este ştiinţa care studiază trecutul societății omenești. Istoria se bazează pe obiectivitate. Istoria nu o scrii aşa cum vrei tu, adică să nu-ţi superi apropiaţii, ci aşa cum e!

Scriitorul articolului nu ştie, pesemne, că „e mai important să faci istorie decât să o scrii” (Otto von Bismark).

Ceea ce este trist e faptul că, nefiind în stare să adaugi o pagină de izbândă istoriei acestui edificiu de cultură mai vechi decât România, îi umbreşti prezenţa de calitate în spiritualitatea românească prin te miri ce.

Ctitorit de Costache Caragiale şi Costache Mihăileanu, pentru ca, mai apoi, destinele instituției să fie încredinţate lui Theodor Teodorini, artist cu studii dramatice făcute în Franța și Italia, care dincolo de realizarea unor spectacole de bună factură, a creat şi o adevărată şcoală a teatrului românesc.

Dacă ar fi existat cu adevărat în preocupările conducerii teatrului, Teatrul Naţional Craiova ar fi trebuit sărbătorit regeşte, pentru că luna aceasta se împlinesc 165 de ani de la facere. Nici gând!

…în luna iunie, directorul l-a invitat, nitam-nisam, pe Adrian Năstase, contra a o miecincisute de roni, să vorbească publicului despre amicul Nicolae Titulescu, despre viitorul acestuia.

Tocmai pentru că stimăm acest Titan al politicii internaţionale româneşti, credem că nu insul respectiv a fost cel corect ales să facă vorbire despre asemenea personalitate. Există oameni potriviţi, istorici de carieră pe care să-i crezi atunci când rostesc cu sfinţenie Nicolae Titulescu, pe aceştia îi aştepta auditoriul concetăţean cu Marele Diplomat.

Apropo de acest fapt, profund indignat de această invitaţie, m-am dus în Piaţa Teatrului, unde avea loc un protest de dezaprobare a unei asemenea iniţiative. Pentru că nu fac politică, nu am avut în intenţie să arunc cu piatra, căci nu-mi dă mâna, tot la fel cum nu mă lasă inima să mă fac frate cu Dracu’ ca să mai capăt un mandat. M-am dus d-un capriţ, să mai văd şi eu lumea, să văd defilând RINOCERII!

Sub o căldură toridă, pe străzile Craiovei nu circula nimeni, Piaţa, strada erau pustii.

La început au fost patru protestatari cu pancarde, iar prin tufişuri – un fel de bănci, „ascunşi” din loc în loc, vreo doisprezece civili care făceau poze teatrului. Şi pentru că aveau nevoie de întăriri, căci numărul celor nemulţumiţi se dublase, ba chiar ajunsese la 7-8, a venit o maşină a Jandarmeriei, care s-a oprit şi a început să filmeze, apoi o altă maşină a Poliţiei. Nu vă mai spun că angajaţi ai Poliţiei, în uniforme, aşezaţi în formaţie de „grup de 2”, patrulau în sus şi în jos, cerându-le socoteala, şi ei, fraierii, nu le-au dat-o. O atmosferă care mi-a amintit de perioada Ceauşescu, când nu aveam voie să ne constituim în grupuri mai mari de trei.

1984 – George Orwell!

Şi, pentru că teatrul nu are decât două intrări oficiale prin care ar fi putut intra o asemenea personulitate morală, protestatarii, să fie siguri că dau faţă cu individul, s-au împărţit tot în două.

Aş, ţi-ai găsit! Nu l-au văzut. Acest bărbat al neamului a fost introdus în teatru pe la WC-uri, pe scara de serviciu, prin locuri dosnice, pe unde a ieşit Iliescu când s-a aflat în sala teatrului cu prilejul ultimei sale campanii electorale, asaltat de mulţimea potrivnică.

Nume de mari directori, mari regizori, mari actori, făuritori de teatru, au “ţinut” afişul şi în vremuri bune, dar şi în cele de restrişte.

Cum poți să nu pomeneşti nimic despre cei care au făcut istoria acestui teatru? Despre Vlad Mugur şi „promoţia de aur”, care au dat sens teatrului modern românesc? Cum poţi ca directoratul lui Emil Boroghină să-l rezumi doar într-o jumătate de rând? Cum poţi să nu vorbeşti despre marile spectacole făcute de Purcărete? Cum poţi să nu aminteşti numele niciunui actor care a adus glorie, făcând ca numele României să fie rostit în cele mai importante întâlniri teatrale?

Acesta este BITE, noul eveniment teatral internaţional de la Barbican, care schimbă pentru totdeauna scena teatrală londoneză. În cele douăzeci şi două de săptămâni ale stagiunii vom prezenta cea mai largă gamă de talente teatrale internaţionale aduse vreodată în capitală – de la Chicago la Craiova, de la Los Angeles la Tokyo, de la Bruxelles la St Petersburg.

Graham Sheffield – Artistic director, Barbican Center – BITE: 98 – Caietul program de la ORESTIA

Din România vine Teatrul Naţional din Craiova. Ca orice occidental sătul, eşti convins că, pe acolo, oamenii mor de foame şi de frig, iar Craiova nu-i decât un fund de provincie; aşadar, ce fel de teatru s-ar putea face acolo? Dar, odată ajuns, te cuprinde ruşinea de propria ta aroganţă.

Renate Klett – directoarea Festivalului de Teatru din Munchen – 1993

Despre noi s-au scris rândurile de mai sus, noi, cei de ieri care am făcut din Craiova punct cardinal în lumea teatrului, noi, de care vă e ruşine să vă amintiţi. Starea de graţie nu-i e dată oricui, n-o atingi decât atunci când totul merge perfect, când TEATRUL devine singurul rost. Azi, aceiaşi actori stăm şi privim neputincioşi cum ni se macină istoria. Premiile şi distincţiile obţinute de-a lungul timpului pe toate meridianele lumii la cele mai importante festivaluri internaţionale au fost câştigate în faţa unor mari regizori de către TEATRUL NAŢIONAL CRAIOVA de pe vremea lui Emil Boroghină, nu de Teatrul Naţional MARIN SORESCU, de pe vremea lui Mircea Cornişteanu. Talentul şi seriozitatea actorilor au făcut ca teatrul craiovean să fie primul din Europa de Est primit în Convenţia Teatrală Europeană.

Nu se pomeneşte nimic nici de cele douzeci şi două de Premii UNITER luate de artiştii şi colaboratorii teatrului, ca şi cum acest fapt e la îndemâna oricui.

Nu poţi, pentru că trecutul apropiat este mult mai puternic decât ceea ce este azi!

Neabordând cu responsabilitate istoria acestei instituţii fanion, istornicul face din informaţia gen „scurt istoric” dată pe site-ul teatrului o întâmplare, un fel de „stiaţi că…”

Să nu dai importanţă faptului că, odată cu anul 2000, sub directoratul lui Mircea Cornişteanu, viziunea sa managerială, continuând traiectoria ascendentă a performanțelor Naționalului craiovean, a simţit nevoia unei infuzii de şcoală de teatru cu totul străină de a noastră, străină chiar de teatru în sine, cum a fost cazul profesorului de fizică care, cică, a luat câteva mii de euro (!!!) pentru că a montat un spectacol.

Aşa stând lucrurile, inviataţiile regizorilor de aiurea încep să curgă gârlă! Au venit din Polonia, din Cipru, din Grecia, şi până şi din America fo’ doi, numa’ de la noi din ţară, cu excepţia clienţilor vechi, n-a venit nimeni. S-a uitat că la noi există un Dabija, un Frunză, un Radu Afrim, un Hausvater, regizori cu care, e adevărat, cazi mai greu la învoială, dar nimeriţi pentru trupa noastră, trupă antrenată pentru asemenea creatori de teatru de bună calitate!

Să nu fie remarcat simţul practic şi simplu, acela că prezentul poate fi cu mult mai mănos, sigur si rapid, cu care conducerea teatrului abordează puternic proiectul de spectacole-lectură „Autorii sunt în sală”, răsplătit cu vârf şi îndesat?! O acţiune numai mercantilă, nicidecum valoroasă. Nici nu avea cum să nască miracolul artistic în două-trei repetiţii finalizate cu o lectură în faţa unui public venit, parcă, din greşală în sala de spectacol. Ce a adus nou, în afară de mii de roni, acest proiect strangulat cu cordonul ombilical, nimic!

Mi se pare o eroare de-a dreptul grosolană să nu se amintească despre valoarea exponatelor din Muzeul Teatrului Naţional, inaugurat în 1973, odată cu noua clădire, de către Constantin Gheorghiu, materializat prin două săli. În prezent, muzeul dispune de un fond documentar care acoperă o perioadă începând din 1873 până în prezent. Numai că nimeni nu are acces la Istoria de care vorbim pentru ca una din săli a fost închiriată pentru o sumă absolut nesemnificativă unei Gelaterii (se aude că acum se transformă în cârciumă), iar cea de a doua sală stă închisă.

Bineînţeles că toate acestea au fost făcute pentru bani, pentru a salva teatrul de la un faliment sigur, conform zicalei: mai bine mai puţin pentru istoria teatrului şi mai mult pentru buzunarul nostru!

Tot din acest motiv, foaierul mare al teatrului a fost transformat, destul de des în ultima vreme, în târg. Credeţi că ne-a fost uşor să asculăm de dimineaţa până noaptea târziu reclamele, parcă scăpate din lanţ, ale dubiţei ce face reclamă la chiloţii şi izmenele pe care le putem găsi numai la târgul deschis în incinta Teatrului Naţional Craiova, dar am strâns din dinţi şi am răbdat pentu prosperitatea unora dintre noi, a actorilor răsplătiţi cu PUNCTE!!! pentru munca depusă pe scenă. O invenţie a Teatrului Naţional Craiova care trebuie brevetată!!! Unii muncesc pe puncte şi alţii pe mii de roni!

Ei bine, pentru aceste subînchirieri, acuz Ministerul Culturii!!!

La fel, nu se vorbeşte nimic despre noua politică repertorială, aceea de a promova „tinere talente”, politică remunerată, tot din plin, cu nebănuite succese de casă, cum este dramaturgul Puşi Dinulescu, cu două scrieri!!! Credeţi că i-a căzut bine direcţiunii teatrului să treacă de la „Hamlet”-ul lui Tompa Gabor la Madama lui Mircea Cornişteanu, dar, dacă interesele o cer, a făcut-o?!

Mi se pare catastrofal să nu se amintească despre entuziasmul, frenezia spectatorilor craioveni, educaţi la Festivalul Shakespeare, cu care a fost întâmpinat deputatul Mădălin Voicu, la „Întâlnirile SpectActor “. La urma-urmei, nici nu a avut importanţă despre ce-a conferenţiat, că nu pentru asta a fost invitat. Ca membru în Comisia de Cultură a Camerei Deputaţilor, se spune că ar trebui să susţină şi să voteze o lege indispensabilă managerilor-regizori în zbaterea lor de spoliere a banilor publici.

Domnule Ministru al Culturii, nu vă interesează ce se întâmplă cu banii publici pompaţi în Naţionalele din subordine? Să fiţi şi dumneavoastră unul din cei care luptă asiduu pentru lipsa de credibilitate a Guvernului Ponta, nu cred?!

Perversă prin ambiguitate mi se pare şi aşezarea în pagină a paragrafelor din respectivul articolaş, prin logica, dar şi prin neprecizarea evenimentelor în mod corect. Dacă încheiem apoteotic, declarând că suntem unul din teatrele de elită ale Europei (mai corect spus, am fost un teatru de elită!), ca să nu creăm confuzii, trebuie să şi precizăm că asta e o consecinţă a politicii directoriale din perioada 1988 – 2000, nu a celei din noul mileniu.

Am simţit nevoia să fac acest recurs la istorie cu gândul că, poate, actualul Ministru al Culturii ne dă o mână de ajutor încercând să amputeze mentalităţi anchilozate de timp îndelungat în rele, revigorând astfel o trupă cu idealuri serioase, cu tineri actori peste care nu trebuie să trecă vremea în aşteptarea unui alt Purcărete, alt Vlad Mugur sau alt Boroghină.

Print

10 Comentarii

  1. Popescu C. 01/07/2015
  2. valer dellakeza 02/07/2015
  3. valer dellakeza 02/07/2015
  4. spectator 04/07/2015
  5. Iunia M. C. 08/07/2015
  6. Un angajat TNC 09/07/2015
  7. Un angajat TNC 10/07/2015
  8. Sorin Dolj 10/07/2015
  9. UnDomn 08/08/2015
  10. Damian O. 02/09/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.