Un vals „titanic”, cu pași nesiguri…

3stars

titanic 2Alexandru Dabija este unul dintre regizorii cei mai prolifici din România. Montează mult, în toate teatrele, montează adesea câte două piese în paralel, cum a fost cazul acum la Teatrul Odeon, unde „Titanic vals” și „Contra democrației” au ieșit la public aproape în același timp, și montează destul de des texte populare, cu posibilă mare priză la public, traduse într-un așa-zis stil personal inedit.

E cazul recentei premiere cu celebrul „Titanic vals” al lui Tudor Mușatescu, piesă al cărei secret al longevităţii, scrie în prezentarea spectacolului de la Odeon, ni-l dezvăluie chiar dramaturgul: „acțiunea se petrece în zilele noastre, în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi”. De-ar fi atât de simplu… Textul, nimic de zis, mustește de actualitate ce se dorește scoasă la iveală pe scenă, are umor, are doza de absurd necesară, cât să poată fi racordat la realitate, și are toate șansele să fie o comedie cinstită, la care publicul să râdă în cascade, că asta se dorește, nu-i așa?

Spectacolul de la Odeon, însă, se vrea mai mult de-atât. Se vrea o meditație cu nuanțe lugubro-absurde, ca să se ferească de ispita comediei simple și curate, și caută o idee nouă, originală, un ceva, care să-l facă pe Mușatescu să fie mai mult decât Mușatescu. Și e foarte bine, în principiu… Problema este că, la fața locului, ideea cea nouă și originală întârzie să se arate și, în locul ei, se văd căutările – deloc rele – care din loc în loc creează imagini foarte interesante. Precum prima scenă, cu casa sărăcăcioasă și bucătăria din spate, învăluită în aburi și-n mister, un început care ar putea trimite la Shakespeare sau la Cehov sau, iată, de ce nu?, la Mușatescu, mai ales când undeva în stânga zărești cotețul cu găini… Precum scena cu vaporul de hârtie căruia îi cântă cu toții încet, aproape în șoaptă, despre prăbușirea Titanicului, într-o lumină tot mai stinsă, cu reflexii aproapre rembrandtiene… Precum scenele cu canapeaua supradimensionată creată de Helmut Stürmer pe post de scenă politică, scenă casnică, scenă de orice fel, grotescă și obsedantă, spațiu ce are capacitatea, pe alocuri, de a coagula ideile, altminteri, disparate ale spectacolului.

02 titanic vals fotocredit mihela marinDacă-și propune să vorbească despre societatea coruptă și despre felul în care se fac alegerile și campaniile electorale în România, de pe vremea lui Mușatescu și până azi, montarea de la Odeon eșuează undeva între „vremuri”, căci nu este nici, nici… Regia n-are curaj nici să aducă în contemporaneitate textul – nu prin costume sau decoruri… –, ci prin sens și sensuri, nici să-l lase în lumea lui și să se bazeze cu adevărat pe acea citată contemporaneitate „în sine” a textului. Deloc. Încearcă să spună ceva/ altceva cu el, dar discursul e fragmentat și ideea regizorală, diluată și necoagulată. Motiv pentru care de multe ori trece chiar pe lângă umorul lui Mușatescu, replici și scene întregi pierzându-se în ceață, iar comicul fiind salvat, ocazional, de interpretarea actorilor care, și ei, lasă sentimentul că fiecare face ceea ce știe cel mai bine. Dorina Lazăr în rolul Chiriachiței este de un umor irezistibil, își construiește curat și limpede personajul, dar problema e (dacă e o problemă?!) că interpretarea ei s-ar potrivi în orice montare cu „Titanic vals”. Ar fi la fel de fermecătoare. La fel, Nicoleta Lefter, în Sarmisegetuza – o interpretare inteligentă, deși previzibilă pentru cei care îi cunosc rolurile, lejeră, fără eforturi, mizând pe un șarm personal care nu dă greș. Dar Sarmisegetuza așa cum o

joacă ea ar putea funcționa la fel de bine și în alt context. Sabrina Iașchevici, în, poate, cel mai ingrat dintre rolurile acestei piese, Gena cea șchioapă și bună, personajul atât de… pozitiv, încât nu prea lasă loc nuanțelor, se descurcă și ea cum poate. În prima parte ceva mai greu, destul de puțin credibilă în scene precum cea în care se discută despre administrarea banilor primiți moștenire, în care reacțiile ei la „realitatea” din jur nu sunt deloc clar definite. Și mult mai bine în a doua parte, unde capătă nerv, farmec și culoare, construind chiar o relație interesantă – poate cea mai interesantă din întreaga montare cu Dinu (Ioan Batinaș). Din cu totul al film este apariția avocatului Procopi (Rodica Mandache). Oricare ar fi fost ideea regizorului de a-l transforma într-o apariție lugubră, ea nu are nicio justificare în context. Un personaj întunecat, pe jumătate stafie, pe jumătate personaj SF, Procopi nu se potrivește nici cu peisajul din jur, nici cu textul lui Mușatescu, și rămâne doar o prezență bizară, în ciuda încercărilor Rodicăi Mandache de a-i da un sens… Antoaneta Zaharia în rolul Daciei, soția lui Spirache, este, poate, cel mai aproape de spiritul și ideea montării lui Alexandru Dabija. Numai că ea are curajul de a-și asuma în cea mai mare parte acea contemporaniezare în spirit pe care se pare că și-a dorit-o regizorul și interpretează o femeie modernă, cu irizări de Elena Udrea, în rochie roșie și apetisantă, cu o frumusețe pe care e gata să și-o pună la bătaie fără prea multe probleme, cu un dispreț profund pentru masculii de lângă ea, pe care doar îi folosește întru obținerea succesului…

titanic eÎn schimb, Ionel Mihăilescu trece lejer pe lângă personajul Spirache. Spirache e un personaj palid, un om de paie, care în principiu poate fi manipulat de femeile din familia lui și care vrea să fugă din fața alegătorilor, dar asta nu presupune o interpretare palidă. Or, în spectacolul de la Odeon, Spirache este aproape invizibil… și de aceea toată problema cu alegerile și cu manipularea electorală care putea fi exploatată din plin și pentru care se creaseră premise trece în plan secundar și aproape se pierde.

În concluzie, multe idei interesante în noua montare cu „Titanic vals”, probabil nu întâmplător lucrat în același timp cu textul lui Soler, „Contra democrației” – montat relativ recent, tot de Alexandru Dabija, la Sibiu –, dar prea puține dintre ele duse până la capăt.

Teatrul Odeon, Sala Majestic

Titanic vals, de Tudor Muşatescu

Regia: Alexandru Dabija

Decoruri: Helmuth Stürmer

Costume: Corina Grămoşteanu

Asistent decoruri: Irina Moscu

Ilustraţia muzicală: Vasile Manta

Distrubuția: Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaşchevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Batinaş, Alexandru Papadopol, Pavel Bartoş, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif

Foto Mihaela Marin

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.