Unde s-a dus celălalt Mircea Diaconu?

Când auzi ceva despre „Mere roșii“, „Secvențe“, „Nunta de piatră“, „De ce trag clopotele, Mitică?“, „Asphalt Tango“, „Filantropica“ sau „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii“, câteva filme importante în scurta istorie a cinematografiei românești, numele lui îți vine inevitabil în minte. Mircea Diaconu este un minunat actor de film, una dintre acele valori care s-au confirmat pe sine la fiecare rol. În toate peliculele amintite și în altele câteva există scene extraordinare, absolut memorabile, cu el. În teatru, în schimb, nu l-am văzut prea des, ba chiar aproape deloc, în ultimii cincisprezece ani, ani tulburi, agitați pentru destinului artistului. Și totuși, a debutat sub bagheta lui Lucian Pintilie în celebrul „Revizorul“ din 1972, spectacolul interzis. Puțini știu că Mircea Diaconu are și condei. Realmente. Nu este doar un actor care a vrut, la un moment dat, să cocheteze cu scrisul. Dacă nu mă credeți, (re)citiți neapărat „La noi când vine iarna“ sau „Scaunul de pânză al actorului“. Îl veți vedea, poate, în altă lumină, una care bucură și nedumerește. Pentru că acest Mircea Diaconu a rămas undeva în urmă, într-o splendidă biografie, și în locul lui parcă a apărut altcineva.

Acest Mircea Diaconu s-a ascuns undeva în spatele unei măști sociale ce se arată serile, de ani buni, le emisiunile de televiziune. Acest Mircea Diaconu de la care studenții la Actorie ar avea enorm de învățat a plecat undeva, înlocuit fiind de un Mircea Diaconu care joacă în spațiul public rolul victimei: a „sistemului“, a „lumii politice corupte“ pe care dorește să o repună pe un făgaș curat, a defectelor general umane gen ipocrizie, sete de putere și de înavuțire etc. Acest Mircea Diaconu, poate sincer și ferm convins că implicarea sa în viața publică este un sacrificiu personal necesar binelui poporului oprimat, a adoptat parcă un eu social care sufocă un eu artistic care ar mai avea și timp, și loc, și putere să spună ceva în cultura postdecembristă. Asta, desigur, dacă ar mai avea și interes pentru așa ceva.

Pentru un admirator care tot așteaptă încă o confirmare, este evident că un astfel de interes e sublim, dar lipsește cu desăvârșire de ani mulți. În acești ani Mircea Diaconu a fost ocupat cu mandate parlamentare mai lungi și mai scurte, cu ministeriate mai scurte, cu un directorat lung, care, nu e niciun secret, nu a adus niciun plus de valoare Teatrului Nottara, cu o campanie politică dusă în autoturismul personal ARO pentru un mandat de independent în Parlamentul European, în rolul justițiarului care se sacrifică pentru a apăra curat interesele curate ale unui grup mare de români care l-au susținut etc. Mircea Diaconu a fost cândva un actor minunat. Acum este un „actor“ pe o scenă politică ce s-a dovedit perdantă pentru cele câteva valori din lumea culturală de la noi care s-au aventurat, cu bune intenții, bună credință și ceva inocență pe vârfurile periculoase ale politicii mioritice. Evit precedentele mai recente și amintesc un singur caz, unul uitat: Marin Sorescu și ministeriatul lui.

„Un actor pe scena politică“, așa spun analiștii și comentatorii. Nu știu cum își vede Mircea Diaconu acest rol. Știu însă că, din punctul meu de vedere, cariera politică a lui Mircea Diaconu, pe care nu am nicio calitate să o comentez, este o pierdere imensă pentru cariera artistică, o pierdere pe termen lung, pe care nimic nu o va putea recompensa. Nu știu alții cum sunt, dar eu, când deschid televizorul, adică rar, și invariabil îl văd pe Mircea Diaconu combătând cu voce smerită la preacuratele Antene despre mizerie în politică, sărăcie și hoție în țară, sistem medical defectuos, ordonanțe guvernamentale vizând pensiile, șomaj, decizii CNA (în care a avut mandat, era să uit) și tot ce vreți, reacționez în două feluri, în funcție de dispoziție. Cel mai adesea schimb canalul pentru că mă enervez. Sau mă uit plină de neînțelegere la un fel de fantoșă roșie la față, dar molcomă, dezamăgită de soarta țării și de făcătorii sorții, o fantoșă care îmbrățișează un patriotism bine temperat, dar alunecă în discursul haiducului care vrea să ia de la bogați și să dea la săraci, un fel de marionetă ce privește îngândurată și vizibil îngrijorată în podeaua din studiourile anteniste. Un domn pe nume Mircea Diaconu comentează orice, sub umbrela modestiei, și vrea să salveze nația. Nu ratează nicio ocazie de a povesti cum mănâncă numai ce cultivă cu mâna lui și cum idealul lui e casa de la țară sau o visată întoarcere în satul natal.

Nu înțeleg legătura dintre cuvintele și faptele lui Mircea Diaconu cel de la televizor. Celălalt, despre care am vorbit la început, se pare că s-a dat la o parte și a lăsat în prim-plan o păpușă animată de bune intenții. Știți cumva unde s-o fi dus celălalt Mircea Diaconu? Dacă da, vă rog să-mi spuneți negreșit! Sunt o admiratoare care nu vrea nici în ruptul capului să-și recunoască dezamăgirea.