În această seară, începând cu ora 21.00, va avea loc ediţia cu numărul 20 a Galei Premiilor UNITER. Timp de 20 de ani, cei mai importanţi artişti din lumea teatrului românesc au trecut pe scena Galei, au primit premii sau au fost nominalizaţi, s-au bucurat ori s-au întristat. Cum acest eveniment, cel mai important – este şi singurul de gen din România – influenţa lui în această perioadă şi-a făcut, cu siguranţă, simţită prezenţa. Despre influenţele benefice sau nu ale premiilor acordate timp de 20 de ani i-am provocat la discuţie pe mai mulţi dintre oamenii de teatru, creatori sau critici care au trecut pe scena de la UNITER. Ne-au răspuns criticul Alice Georgescu, preşedinte al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT), teatrologul Carmen Stanciu, vicepreşedinte al AICT şi regizorul Radu Alexandru Nica, nominalizat în acest an la categoria „Cel mai bun regizor”.
1.Cât de mult au influenţat premiile acordate timp de 20 de ani la Gala UNITER direcţiile în teatrul românesc? Le-au influenţat în bine sau în rău?
2.Consideraţi că se poate vorbi despre o autocraţie a regizorului în teatrul românesc? E bine, e dăunător sau e normal?
3.Revista Yorick a realizat o anchetă la care au participat peste 20 de oameni de teatru, în urma căreia într-un top al celor mai bune spectacole realizate după Revoluţie s-au situat „Trilogia antică”, „…au pus cătuşe florilor…”, „Ghetto” şi „Titus Andronicus”, toate realizate în primii ani de după ’90, două dintre ele nominalizate chiar la prima ediţie a Galei UNITER, din 1993. Arată acest fapt o stagnare (involuţie) în teatrul românesc? Sau îl consideraţi o formă de nostalgie?
Alice Georgescu, critic de teatru, preşedintele secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru
1.E greu de răspuns la această întrebare pentru că nu e vorba de o influenţă directă şi vizibilă cu ochiul liber. Într-un fel subtil, însă, influenţa există şi a existat. Iar ea s-a produs, pentru că vrei-nu vrei un premiu impune un model. Şi atunci, chiar dacă pe faţă te declari un duşman convins al acelui model şi adept al unei cu totul diferite viziuni estetice, în mod subtil respectivul model lucrează asupra ta şi te pomeneşti călcând pe urma lui chiar fără să vrei şi fără să-ţi dai seama. Prin urmare, cred că influenţa a fost de acest tip. Dacă în bine sau în rău… Au fost epoci şi epoci. De exemplu, a existat un moment când influenţa acestor premii nu a fost benefică. Vorbim aici în special de premiile pentru spectacol şi regie. Pentru că ele au, de fapt, putere de influenţă mare, celelalte în mult mai mică măsură. Şi aceste premii – cele pentru regie şi pentru cel mai bun spectacol – la un moment dat au părut să impună o tendinţă către un teatru de imagine, să-i spunem. Către o anumită eludare a poveştii şi mai ales a clarităţii poveştii… Şi preferinţa pentru un tip de regie foarte evidentă. Apoi, această tendinţă s-a diluat. Asta a fost valabil spre sfârşitul anilor 1990 şi pe la începutul anilor 2000. Pe urmă, după părerea mea, s-a produs o degringoladă generală în teatrul românesc, cam de prin 2005 şi până acum vreo doi ani. A fost aşa un fel de alergare în toate direcţiile, concomitent, vorba lui Jerome K. Jerome… Acum pare că s-au mai limpezit puţin apele şi s-au mai aşezat lucrurile.
2. O anumită autocraţie a regizorului există, sigur că da. Şi, după teatrul secolului 20, nu se poate să nu mai existe. Sigur că autocraţia asta se poate manifesta în diverse feluri, uneori bine, alteori mai puţin bine… Mai e o chestiune aici. Câtă vreme şcoala de teatru este în suferinţă – şi de asta, în sfârşit, şi-a dat seama toată lumea, în momentul ăsta nu mai are nimeni îndoieli pe tema asta, îndoielile există cel mult în privinţa modalităţilor de a remedia situaţia – deci, câtă vreme regizorul trebuie să facă şi şcoală cu actorii, vrând-nevrând el va fi autocrat. Nu se poate altfel. Din punctul acesta de vedere e nevoie de o mână forte. Apoi, depinde şi cum îşi vede regizorul propriul rol şi sunt cazuri distincte, de la artist la artist. Există acel regizor care, aşa cum spuneam înainte, ţine să facă regie în aşa fel încât să se vadă din fundul sălii… Asta nu cred că e ceva bun, pentru că, într-un fel, distruge creativitatea celorlalţi. Îi obligă să se supună cumva orbeşte şi fără să înţeleagă unei „viziuni”.
3.Sigur că nostalgia intră întotdeauna în discuţie în situaţii de genul ăsta. E ca în bancul cu Stalin. „Ce bine era pe vremea lui Stalin! Cum aşa? Păi, eram aşa de tânăr…” E o formă de a visa la ce-a fost şi nu mai e. Pe de altă parte, atunci când ai exemple mai vechi te pui oarecum la adăpost de felurite contestaţii şi rele interpretări… E aproape o formă de apărare care intervine brusc şi pe negândite. Dar dincolo de asta, da, spectacolele erau mai bune! Pentru că atunci teatrul încă ţinea minte cum se opunea înainte de ’89 lucrurilor rele din jur. Şi existau încă o anumită solidaritate, o anumită coeziune şi un anumit sentiment de clan, de familie, care nu e deloc rău. Toate componentele spectacolului, începând de la actorie şi terminând cu maşiniştii, totul funcţiona altfel. Cu o înţelegere mai adâncă a lucrului pe care-l aveau de făcut oamenii. Şi atunci, chiar dacă nu era neapărat mai bună calitatea regiei, ea se exercita asupra unui tot care era unitar şi care din acest motiv funcţiona altfel.
Carmen Stanciu, teatrolog, vicepreşedinte al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru
1.Chiar dacă unii creatori se declară imuni sau neinteresaţi de acest gen de recunoaştere (mai ales pentru că implică o ierarhizare a valorilor în raport cu nişte criterii teribil de subiective!), un premiu obţinut la Gala UNITER e important. Toţi suntem de acord, cel puţin în principiu, că un premiu marchează o realizare deosebită şi, oricât de atins de aripa geniului ar fi un artist, momentele de graţie sunt de cele mai multe ori puţine şi e bine să le semnalăm, să le recunoaştem, să le aplaudăm.
Şi totuşi… Dacă într-un peisaj teatral în care ne place să credem că au fost, sunt şi vor fi încă „eroi nemuritori“ s-a ajuns la centralizarea premiilor pentru creaţie într-o unică Gală în loc să se încurajeze diversitatea perspectivelor, dacă premiile acordate cu acest prilej au devenit valoroase mai mult pentru impresionarea autorităţilor ce finanţează instituţiile teatrale, în loc să devină o stea pe „blazonul“ unui artist, dacă stârnesc tot mai des nedumerire, în loc de recunoaştere, sau contestări pline de invidie… Atunci… qui prodest?
2.Că teatrul secolului XX a stat sub semnul regizorului e o realitate pe care nimeni nu o poate contesta decât de dragul unor jocuri argumentative sterile. Dar suntem în al doilea deceniu al secolului XXI. Marii profeţi ai unui nou teatru au devenit istorie, teorie, memorie vie. Iar marii contestatari s-au îmburghezit, adică au cedat omeneşte în faţa confortului pe care îl oferă statutul de regizor (mai ales de „regizor premiat la UNITER“!) şi montează nestingheriţi orice îşi doresc, deşi din „poetica“ sau „programul“ lor nu mai recunoaştem mare lucru. E drept, nu toţi, şi nu întotdeauna, dar mai toţi şi mai întotdeauna. Într-un climat în care nimeni nu îşi mai asumă nimic, în care vina e întotdeauna colectivă, către cine să arătăm cu degetul? Cui să-i spunem că fuga după regizor nu îi face bine nici lui, nici nouă?!
3.Nici stagnare, nici nostalgie. Doar o dureroasă diluare.
Radu Alexandru Nica, regizor, nominalizat la categoria „Cel mai bun regizor”, la Gala UNITER, 2012
1.E foarte greu de tras o concluzie general valabilă. Un demers statistic, care probabil ar confirma un răspuns pozitiv la această întrebare, nu este, cred, de natură să acopere întru totul problema. Dimpotrivă.
E drept că în multe cazuri premiile UNITER au confirmat valorile teatrului românesc din ultimii 20 de ani, recunoscute atât de publicul larg, cât și de breaslă, dar au fost și destule excepții, artiști care au avut o apariție spectaculoasă, recunoscută punctual prin obţinerea unui astfel de premiu, dar care au dovedit o apariţie și o manifestare fulgurante.
Nu știu dacă premiile UNITER, chiar dacă, în ciuda tuturor criticilor, sunt cele mai reprezentative pentru teatrul românesc, pot influența în mod activ direcțiile estetice ale unui context teatral extrem de complex. Ele pot certifica niște valori, dar nu au posibilitatea de a genera direcții estetice novatoare. Cred că sistemul de organizare a teatrelor, programele lor manageriale, politicile repertoriale, chiar tipul de recompensă materială a artiștilor sunt mijloace mult mai concrete și efective de influențare a unei direcții teatrale. Desigur că funcția simbolică a unui astfel de premiu nu poate fi complet ignorată, însă nu o cred determinantă decât indirect, prin validarea din punct de vedere valoric a artiștilor pe care îi promovează.
2.În continuare în România regizorul are un cuvânt foarte greu de spus. E, cred, un fapt specific teatrului european, mai precis al primelor şapte-opt decade ale secolului al XX-lea, cu notabila excepție anglo-saxonă, dar care în ultimii ani, mai ales în Apus, s-a relativizat destul de substanțial. În spatiul cultural german există actualmente o ascensiune remarcabilă a dramaturgului de pildă, de asemenea influența anglo-saxonă a textocentrismului este tot mai sesizabilă în creația tânără de aiurea. Cu toate acestea estul Europei face mai greu pasul către democratizarea relațiilor intrateatrale, probabil tocmai din pricina faptului că în trecut regizorul a fost învestit – cu foarte mult succes dealtfel – cu o aură simbolică, de creator total, paradigmă la care, în absența unei alt model viabil, se renunță mai greu. Pe de altă parte nu cred că acest lucru e neapărat ceva dăunător, căci adoptând o perspectivă mai largă, el e de natură să creeze diversitate estetică la nivel european tocmai prin perspectivele diferite asupra priorităților actului creator.
3.Orice eliberare socială, morală, politică, cum a fost cea de după 1989, creează o excepțională descătușare de energii creatoare. Istoria ne-a dovedit fără excepție acest lucru. E firesc așadar ca în anii ’90 să se concentreze mult din ceea ce s-a ținut sub capac timp de 50 de ani de regim autoritar. În plus și capacitatea de receptare a publicului era alta atunci, în condițiile unei cunoașteri cvasiingenue a libertății. E, așadar, firesc ca impactul unor opere de calitate, caracterul lor memorabil, să fie mult mai puternic într-un astfel de context. În sensul acesta factorul afectiv e unul absolut decisiv.
Pe de altă parte, însă, teatrul românesc trece în continuare printr-o criză de adaptare la noile realități sociale, politice, economice și, deci, teatrale, sistemul teatral autohton nu a fost aproape deloc reformat așa cum ar fi fost necesar, rezultatul fiind o evoluție cu frâna de mână trasă, situație în care ne regăsim și astăzi, din păcate.
Print