Oana Bogzaru şi Andreea Rîmniceanu, Teatrologie, Anul I
Dacă vrei să afli cum a fost pentru alții, care au aceleași dorințe ca și tine, atunci discută cu ei. Caută-i, ascultă-i, urmărește-i pe holurile facultății pentru că la un moment dat și ei au fost ca tine. Noi i-am găsit pe Alexandru Ion, actor, masterand la Teatrologie-Management Cultural și co-președinte al festivalului Ideo Ideis, Andrei Ciopec, student la Arta Actorului anul II, Diana Iulia Roman, studentă la Arta actorului anul III, și Silvana Mihai studentă la Arta Actorului anul I.
Alexandru Ion: „Este important să-ți păstrezi acel entuziasm din primul an”.
UNATC, prima opțiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Primul meu contact cu teatrul a fost când eram în clasa a IX-a. Era o trupă de teatru în liceu și mergeam pe la festivaluri, prin țară. În clasa a IX-a eu voiam să dau la Relații internaționale și Științe economice, habar nu aveam ce se făcea acolo, dar suna interesant. Dar prin clasa a X-a am realizat că voiam să fac teatru și nu am dat la nimic altceva. Dacă nu aș fi intrat la actorie aș fi așteptat următorul an. Din fericire am intrat și all worked out for the best. Sunt foarte recunoscător că am descoperit repede ce vreau să fac pentru că sunt oameni care parcurg o viață întreagă și nu descoperă ce doresc să facă.
De ce ai optat pentru un master la teatrologie?
Acesta e al șaptelea an de UNATC. Pentru că am crescut odată cu Ideo Ideis şi pentru că mă interesează şi mă pasionează managementul cultural, mi s-a părut natural să oficializez acest lucru. Întotdeauna am crezut că unul din marile merite ale UNATC-ului e că te invită să exiști într-un context în care poți acumula informații. E un mediu autodidact, sunt oameni de la care ai ce să înveți, dacă vrei să înveți. Nu o să te tragă nimeni de mânecă. Printre altele, un mare merit este că rămâi într-un mediu cu oameni care au interese comune și care îți oferă oportunități de a dezvolta proiecte. Eu îmi doresc foarte tare să învăț și e un mediu foarte bun. Pentru mine cel puțin, funcționează.
Cum, când, prin ce ai realizat că locul tău e aici și nu altundeva?
Mă simt foarte bine aici, îmi place aici, nu cred că totul este perfect, sunt multe de perfecționat și mi-ar plăcea să contribui în timp la acest lucru. Important este să-ți păstrezi acel entuziasm din primul an de facultate și să încerci să obții maximum din ceea ce-ți este dat.
Prin Uși Deschise liceenii descoperă atmosfera și oamenii din UNATC. Ce părere ai și ce impact au asupra ta?
Primul meu contact cu UNATC a fost în clasa a XI-a când am venit la Uși Deschise și mi se părea senzațional. Mi se părea că era un loc imens pe care nu-l voi cunoaște niciodată și că nu o să mă descurc niciodată în labirintul acesta. Mi se părea foarte tare că vedeam oameni care fac teatru și că nu erau bănci în clasă și mi-am dat seama că nu e un mediu convențional, nu-i o facultate la care vii, te așezi în bancă, scrii și asculți pe cineva care perorează. Și acum îmi aduc aminte de un examen la Cehov, cu Livada de vișini. Cred că era ultima clasă a lui Adrian Pintea, și nu-mi venea să cred că acesta era examenul lor, că poți să dai un examen la așa ceva! Eram fascinat…
Regreți că ai venit aici?
Cum să regret? Nici vorbă! Și chiar dacă aș regreta cred că este o filosofie sănătoasă să regreți ceva ce ai făcut decât ceva ce n-ai făcut.
Andrei Ciopec: „Trebuie să fim învățați cum să învățăm!”
UNATC, prima opțiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Am făcut întâi Facultatea de administrație și afaceri, secția Administrație publică în cadrul Universității București. Am vrut și nu am vrut atunci în 2005 să dau la actorie și cum nu am avut susținere, balanța a înclinat spre o Facultate la care se intră relativ ușor (pe baza mediei de la Bacalaureat). Mi-a părut rău că nu am făcut altceva mult timp după ce am terminat-o, dar acum, știindu-mi rostul, toate cele acumulate le-am transferat în “palatul memoriei” dedicat actoriei. Am cochetat cu actoria încă de pe la 6 ani la Palatul Copiilor, apoi în clasa a VII-a la Casa Populară de Artă, în anii de liceu de asemenea, chiar și în timpul primei facultăți și chiar și în străinătate, deci era imposibil să nu se ajungă tot aici.
Cum, când, prin ce ai realizat că locul tău e aici și nu altundeva?
Sunt momente în care oricine are dubii în legătură cu locul în care se află și cu ceea ce face. Le am și eu, dar am depistat un năvod care mă ține foarte bine ancorat în ceea ce fac în prezent, o oglindă care nu mă face să uit de trecut și un magnet care mă face să mă gândesc la viitor. Oglinda este momentul în care la interviul din cadrul admiterii am primit o lecţie : “Să nu întinzi mâna unui om mai în vârstă ca tine, s-ar putea să rămâi cu ea întinsă”.
Prin Uși Deschise liceenii descoperă atmosfera și oamenii din UNATC. Ce părere ai și ce impact au asupra ta?
Caragiale spunea : “Vrei să cunoști lucrurile? Privește-le de aproape! Vrei să-ți placă? Privește-le de departe!” . Dacă elevii de liceu sau cei care vor să dea admitere la UNATC sunt în “relații bune” cu munca nu văd de ce nu le-ar plăcea și un lucru văzut de aproape; cât despre noi, suntem entuziasmați că ceea ce facem în spirit de echipă în micile noastre laboratoare stârnește încă interes.
Facultatea şi ceea ce faci te-au schimbat?
Este inevitabilă schimbarea. Face parte dintr-un proces care are ca primă treaptă conștientizarea lipsurilor și a proastelor deprinderi urmată de o a doua treaptă: găsirea unei căi de acoperire a lipsurilor și a uneia de a scăpa de proastele deprinderi și bineînțeles o modalitate de implementare a acestor căi. Trebuie să fim învățați cum să învățăm! Urmează apoi drumul căruia nimeni nu i-a dat de capăt: al dezvoltării individului pe plan profesional și social. Dacă m-aș lua pe mine ca exemplu, caut o modalitate prin care fiecare act artistic al meu să aibă un scop nobil și un impact pozitiv în societate… spre asta tind.
Regreți că ai venit aici?
Nu regret nimic din ceea ce am făcut. Regret doar ceea ce nu am făcut. Dacă întrebarea ar suna așa: “Ai face schimbări?” aș răspunde că da, dacă aș fi în măsură.
Diana Iulia Roman: „Am vrut să fiu actriță de când mă știu”.
UNATC, prima opțiune din pasiune sau iubire imposibilă?
U.N.A.T.C. – Prima și singura opțiune . Clar , din pasiune . Mi-a fost foarte teamă că nu o să intru. Știam că dispuneam de anumite calități, dar nu-mi dădeam seama exact la ce nivel sunt și cât de departe pot să ajung . Am reușit și am intrat din prima și chiar prima. Copil fiind, aveam senzația că pot să joc mai bine decât toată lumea. Mergeam la teatru și în sinea mea simțeam de fiecare dată nevoia să fiu în locul celor de pe scenă și să arăt publicului cum se joacă de fapt personajul acela. Mai târziu mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar așa și m-am mai potolit . Dar tot la fel de greu îmi e când văd spectacole bune în care ”mi-e ciudă” că nu joc.
Cum, când, prin ce ai realizat că locul tău e aici și nu altundeva?
De când mă știu tot actriță am vrut să mă fac. Am copilărit în teatru. Tata fiind directorul Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea am tot avut ocazia să stau pe scenă, în culise, la cabine, eram nelipsită. Nu era spectacol la care să nu fiu prezentă. Și dacă Doamne-ferește lipseam, toată lumea, de la actori până la mașiniști, era îngrijorată și întreba: Da’ unde-i Diana? La vârsta de 5 ani am debutat în spectacolul regretatului Dan Micu (un mare regizor și profesor de regie ). Spectacolul dura în jur de 4 ore și jumătate, iar eu aveam două intrări de câte 3 minute fiecare. Îmi așteptam cuminte rândul în culise, alături de colegii mei mai mari pe care, din când în când îi întrebam: Știți cumva, mai e mult până când trebuie să intru pe scenă? Așa a început totul. Pentru mine nu a existat niciodată o altă opțiune. Pur și simplu știam că de altceva nu eram bună.
Prin Uși Deschise liceenii descoperă atmosfera și oamenii din UNATC. Ce părere ai și ce impact au asupra ta?
Într-adevăr, Ușile Deschise reprezintă un moment foarte bun pentru tinerii liceeni și nu numai să descopere și să-și dea seama cam “ce se mănâncă” prin facultatea asta. Dacă ești tânăr aspirant la o meserie de actor, regizor, scenograf, coregraf, etc. și ai ales U.N.A.T.C.-ul ca viitor loc de inițiere într-o meserie vocațională, ăsta e momentul. Ai ocazia să vezi cum se lucrează, să cunoști o parte din profesori, să pui întrebări. Poate nu-ți place. Poate e altceva decât ți-ai imaginat tu. Sau poate te convingi că asta vrei să faci și nu altceva. Și Ușile nu sunt numai pentru liceeni. Sunt pentru oricine are curiozitatea să vadă cum se petrec lucrurile ”înăuntru” .
Facultatea și ceea ce faci te-au schimbat?
Cu siguranță m-au schimbat. Ca de altfel orice lucru prin care treci, te schimbă, cu sau fără voia ta. Când am intrat mi-am propus să nu mă las foarte mult schimbată. Să fiu atentă, să învăț, să selectez informațiile și să-mi păstrez oarecum inocența, curajul, puritatea. E foarte greu. Se întâmplă atâtea lucruri în ăștia 3 ani, încât e greu. Nu cred că am reușit. Dar incerc acum să recâștig acele lucruri și să le adaug la cele învățate. Școala noastră, din păcate, are multe lipsuri. Ca multe altele din sistem.
Sigur, ține și de conducere. Sper ca acum să se mai schimbe lucrurile . E nevoie de oameni deschiși la minte, oameni care să comunice și cu restul și să-și dea seama de nevoile noastre, ca studenți și mai puțin de nevoile lor. Avem modele, slavă Domnului, dar din păcate ele nu ne sunt aproape, la îndemână. Și vorba Domnului Rebengiuc, școala asta ar trebui să scoată mai mulți actori și mai puțini doctori.
Regreți că ai venit aici?
Nu regret. Școala are și părțile ei bune, dar așa cum am mai spus trebuie să fii foarte lucid, să nu te lași furat de „peisajul pitoresc”, să-ți vezi de treabă și să nu uiți niciodată pentru ce ai venit aici și că școala asta e un capitol trecător în viața ta. Meseria de actor nu presupune doar o viața boemă și un mod prin care să-ți mai prelungești puțin adolescența. E ceva serios, o meserie, fie ea și vocațională, dar, dacă ți-ai propus să-ți câștigi existența din ea, trebuie să o iei în serios. E de muncă, nene! Îi mulțumesc școlii că m-a adus aproape de Domnul Titieni . Pentru mine, dânsul este un model de modestie, bun simț și profesionalism. Pentru asta, mă înclin.
Silvana Mihai: „E important pentru liceeni să vadă cum sunt oamenii de aici cum se lucrează, ce se lucrează, cum sunt profesorii…”
UNATC, prima opțiune din pasiune sau iubire imposibilă?
Clar a fost o iubire imposibilă. În liceu am făcut parte din trupa de teatru ”Atelierul de teatru”, coordonată de Leonuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca cu care am străbătut țara în lung și în lat pe la toate festivalurile de liceeni. Treptat, colegii de trupă mi-au devenit prieteni și asta m-a facut să îmi petrec cea mai mare parte a timpului la teatru. Am realizat că am avut noroc să îi cunosc și să creștem împreună. Aceasta era partea frumoasă a lucrurilor. Partea grea venea atunci când ajungeam acasă și urmau discuții interminabile cu părinții. Lucrurile s-au reglat între noi, iar acum mereu mă întreabă când avem ședințe cu părinții.
Cum, când, prin ce ai realizat că locul tău e aici și nu altundeva?
Nu am avut o revelație de moment. Pur și simplu s-a întâmplat. Participând la festivaluri de teatru mi-am dat seama că rezonez cu lumea asta, dar nu în sensul în care să iau rațional decizia de a mă pregăti pentru admitere. Au fost multe momente care m-au emoționat și au năvălit peste mine și într-un fel am fost ”forțată” să iau decizia asta.
Prin Uși Deschise liceenii descoperă atmosfera și oamenii din UNATC. Ce părere ai și ce impact au asupra ta?
Eu am fost anul trecut la Uși Deschise și am văzut câteva momente de creație ale celor din anul I și m-au facut să ies de acolo cu zâmbetul pe buze și cu o energie foarte bună. Cred că e important pentru liceeni să aibă acces în UNATC, să vadă cum sunt oamenii, cum se lucrează, ce se lucrează, cum sunt profesorii, ce vor de la tine. Acum, studentă fiind, simt că urmează câteva zile de sărbătoare.
Facultatea și ceea ce faci te-au schimbat?
Marea schimbare a constat în faptul că am fost nevoită să mă familiarizez cu un oraș mare și furios. E o diferență uriașă între Botoșani, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și București. Facultatea în sine nu a fost o surpriză foarte mare pentru mine pentru că modul de a gândi și cum pun profesorii problema, îmi erau cunoscute din liceu.
Regreți că ai venit aici?
Nu regret, dar stau cu inima strânsă pentru că nu știu ce o să se întâmple cu mine mai departe. Totuși, dacă n-aș fi venit aici, aș fi trăit mereu cu gândul că am fost lașă și nu am făcut ceea ce ar fi trebuit să fac cu adevărat.
Print