În prima seară a Uşilor deschise la UNATC (Festival organizat de studenţii anului I ai secţiei de Teatrologie), studenţii facultăţii, dar şi amatorii de teatru din afara ei au avut ocazia întâlnirii cu un spectacol ambiguu şi neliniştitor, însă o reuşită la toate nivelurile: „Woyzeck” de Georg Buchner.

Este fără îndoială un text extrem de riscant pentru un tânăr regizor şi o trupă de actori aflaţi la început de drum, însă Alexandru Pamfile (regie an III) a reuşit să reinventeze şi să adapteze textul, aducându-l la o formă bizară ce se înscrie perfect în universul distorsionat al lui Buchner.

Întrucât spectacolul este unul al clasei de regie coordonată de Cristian Hadji-Culea şi Ion Mircioagă, mi se pare interesant de analizat conceptul regizoral al lui Alexandru Pamfile şi maniera în care acesta a reuşit să integreze potenţialul actoricesc al trupei pe care a ales-o. Încă de la intrarea în micuţa sală a platoului de regie, energia nefirească transmisă de spaţiul în sine captează atenţia spectatorilor: în semi-obscuritate trupurile contorsionate şi spasmodice ale soldaţilor pe care Doctorul experimentează tehnici de animalizare (a se înţelege dezumanizare) gem şi tremură pe fundalul unei muzici halucinante. Cunoscătorii lui Buchner înţeleg ce urmează, pentru neavizaţi interesul e în creştere.

Marea reuşită a lui Alexandru Pamfile, din punct de vedere regizoral, este aceea de a gândi şi monta textul lui Buchner dintr-o perspectiva a „interiorului” şi nu a „exteriorului”; cu alte cuvinte, interesul lui nu este direcţionat asupra efectelor externe ale experimentelor militare asupra oamenilor, căci toată atenţia se îndreaptă spre explorarea conştiinţei  lui Wozyeck. Astfel că tot ce se întâmplă pe scenă este distorsionat şi dilatat, reperele şi limitele dispar aproape în totalitate, personajele capătă accente groteşti, trăirile sunt intense şi epuizante, iar personajul principal Woyzeck (Mihai Băcăran) este transpus scenic din prisma interiorului său mental. Textul lui Buchner este el însuşi fracturat şi dispersat, insă regizorul nu se mulţumeşte cu a-l reda ca atare, din contră, el reorganizează haosul textual, însă nu într-o formă a logicii şi coerenţei, ci într-una a depăşirii limitelor.

„Armata” pe care Doctorul (Andrei Bratu) şi Căpitanul (Mihai Savu) experimentează, este redusă de Alexandru Pamfile la forma unui personaj colectiv alcătuit din patru entităţi; şi spun entităţi pentru că prezenţa lor în scenă este una fantomatică, una lipsită de coordonate umane şi identităţi personale, singurul căruia i se dă şansa să se detaşeze uniformizării fiind Andres (Răzvan Ropotan), soldatul hiperactiv şi jucăuş, care amplifică nebunia lui Woyzeck.

Spuneam ceva mai devreme de dilatarea realului şi grotescul unor personaje şi cred că merită nuanţată maniera în care Andrei Bratu şi Mihai Savu îşi construiesc anti-personajele; Mihai Savu este, din punctul meu de vedere, prezenţa cea mai neliniştitoare din scenă: reuşeşte un Căpitan incert, un amestec dezgustător de obezitate morbidă şi mişcări fracturate, dublate de un timbru vocal aflat la limita între femeie şi bărbat. La polul opus, într-o diluare a corpului Andrei Bratu izbuteşte un Doctor cu o sexualitate incertă: la limita dintre transgender şi androginism, pervers şi libidinos, distorsionat şi el în mişcări, Doctorul lui Andrei Bratu pare scos dintr-o lume a coşmarurilor, în care Freud cu siguranţă ar avea ceva de spus.

Cealaltă coordonată pe care se construieşte Woyzeck-ul, mai exact ideea de gelozie faţă de soţia sa, Marie, mi-a părut într-o oarecare măsură insuficient exploatată, Tamburul major (Ion Ştefan) cu care Marie îşi înşeală soţul fiind practic singurul ce se poate înscrie în limitele normalităţii. Nu cred că este neapărat un defect regizoral, întrucât traiectoria personajului Marie este urmărită dintr-un alt punct de vedere: după conştientizarea adulterului Marie înnebuneşte, iar actriţa Cristina Mihăilescu reuşeşte un moment intens care, în limbaj patologic, s-ar traduce prin aşa-numitul delir mistic. Nu am înţeles de ce regizorul optează pentru uciderea Mariei de către Woyzeck prin strangulare şi nu prin înjunghiere, aşa cum forma cea mai cunoscută a textului (neterminat de Buchner) a circulat de-a lungul timpului.

Merită amintit şi faptul că socialul, în acest spectacol, cade pe un plan secundar: fără îndoială că textul lui Buchner e mai profund şi mai complex decât simpla pledoarie în favoarea condiţiei de om sărac, iar Alexandru Pamfile a ştiut unde şi cum să sondeze.

Cu resurse extrem de limitate, întreaga echipă care a lucrat la „Woyzeck”, a reuşit performanţa de a construi un spectacol foarte puternic, încărcat până la refuz de energii de tot felul, visceral şi pătrunzător, însă în acelaşi timp s-a reuşit şi un discurs despre limita fragilă între nebunie şi normalitate. Nu-mi rămâne decât să sper că acestui spectacol i se va da şansa de a depăşi zidurile UNATC-ului, pentru a putea fi perfecţionat şi promovat. În starea actuală însă, este categoric o reuşită.

A doua seară, „Agnes of God”

Am ales în a doua seară a Uşilor deschise din UNATC spectacolul clasei de actorie (an III) a lui Ion Cojar, coordonată astăzi de Mihai Călin – „Agnes of God” de John Pielmeier. Ştiam textul încă de pe vremea filmului omonim cu Jane Fonda şi Ann Bancroft şi deşi merele nu se pot compara cu perele, prejudecăţile există întotdeauna. Am avut însă plăcuta surpriză de a asista la un exerciţiu curat de actorie, un exerciţiu reuşit în ciuda spaţiului extrem de redus şi neprimitor în care s-a desfăşurat spectacolul.

Într-un secol care numai religios nu e, o astfel de abordare ar părea complet anacronică. Anacronică pentru că piesa americanului Pielmeier vorbeşte despre eterna luptă între ştiinţă şi spiritualitate. Într-o mânăstire oarecare este găsit mort pruncul unei călugăriţe pe nume Agnes. Tribunalul regiunii o trimite pe psihiatra Martha Livingstone pentru a evalua starea de sănătate mentală a călugăriţei şi pentru a face lumină în ceea ce priveşte modul în care o călugăriţă a putut rămâne gravidă. De aici, traiectoria este clară: lupta dintre primatul spiritualităţii asupra ştiinţei şi viceversa (naşterea pruncului a fost miracol sau biologie pură?) se dă între zidurile mânăstirii prin intermediul a trei femei cu trecut bulversat şi traumatic: Agnes (Mara Căruţaşu), psihiatra Martha Livingstone (Marilena Ivan) şi stareţa Miriam (Oana Mărgineanu).

Povestea, aparent simplă, riscă să fie afectată de un climat al artificialului şi neasumării, căci în materie de a ilustra scenic spiritualitatea, problemele sunt foarte complicate, mai ales pentru actori tineri. Cu toate acestea, cele trei studente ale UNATC-ului au reuşit să găsească cheia pentru a putea întrupa cele trei personaje sfâşiate. Mai exact, au îndepărtat dificila haină a spiritualităţii pentru a  ajunge la dimensiunea umană a personajului. Sondând universul personal al actorului, cele trei tinere au reuşit să îşi aşeze personajele într-un plan al intersectării dintre ştiinţă şi credinţă. Fără a fi atrase de-o parte sau de alta a discursul textual, cele trei reuşesc să expună efectiv situaţia complicată din interiorul mânăstirii, lăsând spectatorii la final, cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

Actoriceşte, Mara Căruţaşu mi-a părut a fi cea mai aproape de personajul lui Pielmeier; fragilă şi naivă, actriţa reuşeşte să dozeze cu fineţe sensibilitatea, temerile şi evident, drama personajului, fără exagerări sau artificii scenice. De multe ori însă, mi-a părut singură în scenă, pentru că celelalte partenere par a-şi fi construit personajele mai degrabă prin principii decât prin asumare. Chiar şi aşa, intensitatea trăirilor creşte de la o scenă la alta, uneori se estompează nefiresc, însă spre final, cu bune şi rele, spectacolul este un exerciţiu reuşit.

Întrucât este un spectacol de actorie, reperele regizorale solide lipsesc de cele mai multe ori, motiv pentru care un moment cu adevărat important din piesă trece aproape insesizabil: este vorba despre procesul de hipnoză la care Agnes este supusă de doctoriţa Livingston. Scenele de rememorare a naşterii propriu-zise se pierd şi ele uşor-uşor în scenele în care acţiunea se desfăşoară la timpul prezent.

Este un spectacol ce merită dezvoltat şi îmbunătăţit, şi coordonat din punct de vedere regizoral, întrucât cele trei actriţe par a-şi fi găsit direcţia. Şi este de apreciat şi faptul că într-o perioadă tulbure, în care majoritatea tinerilor actori se îndreaptă spre texte ale derizoriului cotidian, mai există şi actori la început de drum, care abordează texte îndrăzneţe şi insuficient exploatate.

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print