Din 1999 este pedagog teatral la cunoscutul Schaübuhne de la Berlin. Înainte, a condus câțiva ani un teatru independent și a făcut experimente artistice cu deținuți. A susținut nenumărate ateliere și conferințe publice în toată lumea, a coordonat proiecte de teatru social, în special pentru tineri. La ediția de anul acesta a Festivalului IDEO IDEIS de la Alexandria, în perioada 8-11 august, a ținut un workshop cu regizorii trupelor de teatru aflate în competiție. Dialogul de mai jos a avut loc la București, după conferința de presă susținută de organizatorii evenimentului, și a vizat exact ce știe cel mai bine Uta Plate, care vorbește cu mare convingere despre forța teatrului.
Ați spus la conferința de presă că sunteți o împătimită a festivalurilor. Care e cea mai recentă experiență festivalieră care v-a încântat?
E greu să aleg ceva anume. Am mai spus că, după părerea mea, fiecare grup care face teatru este ca un trib și e minunat când se întâlnesc mai multe triburi. Există o mulțime de tineri la festivaluri care vor cu patimă să spună ce au de spus. Când se întâlnesc, de oriunde ar veni, indiferent din ce țară și indiferent de religia căreia îi aparțin, e ca o ciocnire în care pun tot sufletul. De obicei, fiecare vede teatrul altfel și așa se face inerent o descoperire. Așa că, într-un fel, la aproape orice festival mă simt în paradis, în sensul că descopăr o inocență a comunicării, un fel inocent de a fi împreună. Deși ne certăm mult, deși putem fi foarte încăpățânați în diverse privințe, mărul nu este al discordiei, ci al iluminării. Care este adevărul tău? Care este adevărul meu? Iată ce trebuie integrat în paradisul teatrului.
Lucrați de ani buni cu tineri, adolescenți, copii. Ce legătură aveați cu teatrul în copilărie?
Știți povestea aia haioasă cu omul de teatru care spune că el a vrut să facă teatru dintotdeauna? Ei bine, e valabilă și pentru mine. Când citești o astfel de poveste despre altcineva, n-o crezi. Dar mi-a povestit mama că atunci când aveam trei ani îi ziceam că eu vreau să fac teatru, deși habar n-aveam ce înseamnă. Pe la 14 ani m-am dus la un centru de artă pentru tineri. Locuiam într-un sat fără niciun teatru sau cinematograf, undeva în zona Hanovrei. De la centrul acesta din sat am împrumutat câteva cărți de teatru și, după ce le-am citit, mi-am făcut un grup de teatru. Copiii de la IDEO IDEIS m-au întrecut, ei au făcut un întreg festival singuri!
Revenind, mai târziu am văzut un spectacol care mă face și acum să le fiu recunoscătoare tuturor artiștilor care merg la țară să facă așa ceva. Era un spectacol al unui grup independent din Berlin, care vorbea despre identitate, despre violența sexuală și despre cum să lupți pentru drepturile tale. M-am implicat emoțional atât de tare, încât m-am horătât să fac teatru cu implicare în social. Înainte îmi doream să devin Grace Kelly! Și am făcut mult teatru social. Am lucrat în închisoare trei ani cu grupuri de condamnați și fiecare și-a scris și jucat propria piesă. Am fost regizor mulți ani pentru un teatru independent din Germania, în care erau oameni de origini etnice diferite, așa că am văzut pe viu cât de reală este ciocnirea între identități și civilizații sau cum se prăbușesc zidurile dintre identități. Este o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi în Germania. Acum lucrez la Schaübuhne cu un grup de tineri cu probleme, povestim, scriem piese și facem spectacole.
Ce schimbare substanțială ați observat la ei?
Vă dau un răspuns sincer. Mi se pare ciudat și mi-e oarecum incomod să vorbesc despre ei, căci fiecare are profilul, misterele și suferințele lui. Eu îi învăț să-și spună singuri povestea pe scenă și mi se pare bizar să explic despre ei într-un interviu, când ei nu sunt de față. N-aș mai putea să-i privesc în ochi, mai ales că ei mărturisesc acolo experiențe generate de traume. E o implicare dureroasă, frumoasă, care se sfârșește cu un monolog pe care trebuie să-l spună la sfârșitul cursului. Toți cei care participă știu că duc o povară. Dacă știi asta de la bun încep, e un lucru firesc să împărtășești povara cu cei ca tine și să nu vrei milă, să știi că printr-o astfel de experiență devii membru al unei familii în teatru și creezi ceva ce se transformă într-un spectacol ce va fi văzut de un public.
Deci teatrul funcționează ca terapie?
Oricine face teatru sincer se descoperă mereu, este mereu pe punctul de a afla ceva ce nu știa despre sine. Teatrul scoate la suprafață puterea celui ce-l face și, dacă oamenii lucrează în grup, apare un fel de putere colectivă și în plan poetic, și în plan politic. Și e important să simți că prin intermediul puterii colective poți schimba ceva. Diferă puțin de terapie, căci acolo ești singur și trebuie să aplici niște tehnici. Dar când ești într-un grup poți crea o forță de care devii conștient.
E valabil și pentru actorii profesioniști cu care lucrați?
Tocmai m-am întors din Suedia, unde am participat la cel mai bun festival de teatru pentru tineri în Göteborg. Am făcut un experiment cu zece tineri din ghetourile de azi, care par atât de drăgălașe de la distanță… Numai că toți care trăiesc acolo au probleme serioase. Am văzut foarte clar ce forță are sinceritatea. În grup era și o actriță experimentată, în ideea că tinerii vor învăța de la ea concentrarea, precizia, claritatea pe scenă. Dar, vă spun cu mâna pe inimă, la sfârșit ea s-a uitat la mine și mi-a zis: „La dracu’! Sunt mai buni ca mine!“. Asta, pentru că ei se dăruiseră cu totul, ceea ce e mai greu pentru un profesionist, care se teme întotdeauna. A fost șocată de energia lor, de puterea de a comunica cu publicul. A înțeles că la ea tocmai profesionalismul ar putea fi punctul sensibil.
Dincolo de astfel de lucruri, a merge la un atelier înseamnă a fi deschis pentru o întâlnire reală, nu mimată. Avem o problemă. Bine! S-o privim în ochi. Vreau să înțeleg, deci trebuie să-mi explici. Anul trecut am făcut un atelier în Palestina cu niște tineri. O fată a avut un monolog foarte agresiv împotriva Israelului, cu o replică în care spunea ceva de genul „vrem să scăpăm de toți israelienii“. Pentru noi, germanii, care avem o anumită istorie, e șocant și inadmisibil să auzi așa ceva azi în public, pe o scenă. I-am zis că vreau să vorbim despre asta. Mi-a răspuns că ea vrea să spună ce crede, să fie liberă pe scenă și cu asta, basta. Da, ești un om liber, dar vreau să-ți vorbesc și despre sentimentele mele. Da, teatrul înseamnă conflict. De asta cred că la festivaluri înveți mai mult decât la școală, unde relațiile sunt clare. Să faci teatru înseamnă să pleci în expediție. Și nu știi peste ce dai.
Print