Valentin Nicolau: „Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute”

Cea de-a IV-a ediție a Concursului de Dramaturgie „Valentin Nicolau”, organizat de revista Yorick, se va desfășura începând cu data de 1 august 2016. Până pe data de 31 august, așteptăm textele dvs la redacție. (Amănunte aici: http://yorick.ro/revista-yorick-lanseaza-a-patra-editie-a-concursului-de-dramaturgie-valentin-nicolau/) Concursul, care își propune să sprijine dramaturgia contemporană, este organizat în memoria dramaturgului Valentin Nicolau, care și-a exprimat în mai multe rânduri opinii despre soarta dramaturgului contemporan în contextul teatral actual. Iată câteva dintre ele!

valentin_400x389Interesul dramaturgului pentru repetiţiile de teatru nu are nimic paradoxal atât timp cât îl macină procesul prin care textul său este, după caz, batjocorit sau îmbunătăţit. Asta în situaţia în care, de cele mai multe ori, tocmai dramaturgul este marele exclus din procesul de ridicare a spectacolului. Indignat, revoltat sau doar curios, dramaturgul simte nevoia să afle de ce anumite fraze pe care le-a scris sunt eliminate sau modificate drastic, de ce altele trec dincolo de proba repetiţiilor integrându-se nealterate în materia teatrală. Această imensă sete de a cunoaşte mecanismele intime ale repetiţiilor are ca scop perfecţionarea propriei scriituri, cât mai aproape de condiţia ideală în care textul să-i fie reprezentat fidel în spectacol. Dramaturgul lucid nu uită nicio clipă faptul că un spectacol de teatru este proiecţia colectivităţii, că textul său este perceput de cele mai multe ori de regizori ca un pre-text dramatic şi nu ca o partitură de interpretat în acelaşi timp exact şi foarte personal. În schimb, visează să scrie un text care să conţină toate premisele de a fi respectat la virgulă.

Oricât de mare ar fi diversitatea stilurilor regizorale, spectacolul rămâne palimpsestul repetiţiilor, fixând fragil iteraţiile progresive ale acestora. Paradigma uzuală de ridicare a unui spectacol de teatru descrie aproape mereu aceleaşi două faze „tehnologice”: alegerea unui text dramatic preexistent şi declanşarea repetiţiilor. Vedem în repetiţii acel interval energetic care trasformă starea „solidă” a textului dramatic în starea „fluidă” a spectacolului de teatru. De la textul inert la „arderea” jocului pe scenă. Energia latentă degajată în timpul repetiţiilor face posibilă această minune. Textul dramatic funcţionează în acest caz ca un sâmbure în jurul căruia creşte şi se coace fructul spectacolului, iar repetiţiile pot fi asimilate demonstrării unui adevăr presupus a fi ascuns în textul dramatic.

Vorbind despre repetiţii şi teatrul reînnoit, o ipoteză provocatoare ar fi începerea simultană a scriiturii dramatice şi a repetiţiilor, după modelul elisabetan. „Sâmburele” este înlocuit cu o sămânţă, cu o idee dramatică declanşatoare. Sămânţa de „scandal” a viitorului spectacol creşte în sâmburele-fruct, obţinând un rezultat miraculos: textul scris ajunge identic cu cel rostit pe scenă. Scriitura dramatică va fi având validarea la scenă din timpul repetiţiilor, materia teatrală ajungând omogenă. Prin întoarcerea dramaturgului în teatru, repetiţiile devin căutarea adevărului în urma unei întrebări sau doar a unei mirări iniţiale. Răspunsul va fi găsit în spectacol. Textul dramatic capătă prin geneza sa „chip” teatral, toate montările ulteriore urmând să-şi caute „asemănarea”.

*

Se citeşte enorm de puţină literatură dramatică şi nu mă refer la publicul larg, ci la cel de specialitate. Regizorii, actorii, criticii citesc mult prea puţin, din ce în ce mai puţin. Multă farsă în lumea teatrală, se vorbeşte din auzite sau, mai grav, în necunoştinţă de cauză. Sau nu se vorbeşte de ce ar merita cu adevărat. Nepăsare şi ignoranţă. Cea mai păguboasă dintre necitiri, pentru repertoriul teatrelor, o provoacă regizorii. Restrângându-şi lecturile şi montările la doar câţiva autori clasici, nepracticând prospecţiuni permanente în literaturile contemporane, fac din teatru o continuă reciclare a unor texte tocite prin suprafolosinţă. Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute care, atunci când îşi fac prezenţa, mai degrabă deranjează. Spectacolele de teatru sunt declarate operele de autor ale regizorului, în care textul dramaturgului a fost doar pretextul viziunii sale, musai mai năstruşnică, mai insolită, mai oricum altfel pentru ca spectatorul şi critica să aibă motiv să aprecieze regizorul care a reuşit încă „o lectură originală” a textului, uneori ajuns de nerecunoscut. Destinul unui dramaturg e atât de dependent de întâlnirea cu regizorul, cu directorul de teatru, cu marii actori, încât viaţa sa este o aşteptare continuă sub semnul şansei să se întâmple cândva. Directorul de teatru a ajuns să se rezume de cele mai multe ori la condiţia managerului excedat de probleme financiar-administrative. Secretarul literar a devenit o poziţie cel mai adesea formală, atâta timp cât venirea în teatru a unui regizor înseamnă implicit că textul a şi fost ales… O goană după imagini, după aparenţe, după percepţii. Imaginea cuiva e mai importantă decât persoana în sine, la fel şi pe scenă, ea domină rostirea. Poate că e normal ca imaginea să primeze într-o lume de telespectatori, cuvântul a avut gloria lui atunci când oamenii mai aveau răbdare să-i asculte pe ceilalţi.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.