Este unul dintre cei mai importanţi dramaturgi contemporani, ale cărui piese au fost montate în mai multe teatre din Bucureşti şi din ţară. Pentru piesa „Ca zăpada şi cei doi” a primit Marele Premiu pentru Dramaturgie „Camil Petrescu”, iar textele lui au fost nominalizate de mai multe ori la Premiul Uniter. „Taina îngerilor” a apărut la Editura Lansman, una dintre cele mai prestigioase edituri din lume specializată în carte de teatru. A publicat mai multe volume de dramaturgie, printre care, cel mai recent „Poveşti din al nouălea cer”, la Editura Nemira. Valentin Nicolau scrie teatru, aşa cum mărturiseşte, pentru că e felul lui cel mai potrivit de a spune poveşti. În prezent, pregăteşte un nou volum, care va apărea în această toamnă şi care se va chema „Păstrează copia şi nu uita originalul”. Una dintre cele trei piese din volumul „Poveşti din al nouălea cer”, „Aplauze pentru Lena”, a fost subiectul unui spectacol-lectură care a avut loc în cadrul Festivalului „Undercloud”, cu Marius Manole şi Puşa Darie, în regia lui Chris Simion. Cum se vede teatrul de pe scaunul dramaturgului, care este relaţia ce se stabileşte cu propriile personaje, ce se schimbă atunci când personajele ajung pe scenă sunt doar câteva dintre întrebările la care am căutat răspunsuri împreună cu dramaturgul Valentin Nicolau… (Interviu publicat pe 10 septembrie 2012)
Să începem de la spectacolul-lectură „Aplauze pentru Lena”, din cadrul Festivalului Undercloud. Ce perspectivă îi oferă un astfel de spectacol unui dramaturg asupra propriului text?
E prima oară când îşi aude personajele altfel decât în mintea sa. Preînchipuirea prinde materialitate. Un proiect pe hârtie ce devine construcţie spaţială.
Ce perspectivă îi oferă în comparaţie cu un spectacol montat pe scenă?
Diferenţa între spectacol lectură şi spectacol jucat poate fi uneori mică, dar rămâne esenţială atunci când teatrul se împlineşte, se instaurează în toate puterile lui. După ce s-a terminat lectura la „Aplauze pentru Lena”, sala a izbucnit în aplauze şi în acea clipă nu am mai simţit diferenţa. Actorii, chiar aşezaţi pe scaune, având tot felul de îndeletniciri pe lângă actul lecturii, deci fiind evident într-o stare de ne-joc, au convins şi au indus emoţie. A fost puterea talentului Puşei Darie şi a lui Marius Manole, dar şi dovada că teatrul poate fascina chiar şi atunci când nu sunt întrunite toate condiţiile.
Care e sentimentul pe care-l trăieşti atunci când îţi auzi personajele vorbind? Mai sunt „ale tale”? Simţi că te trădează?
De la un spectacol-lectură bine susţinut, până la un discurs cu miez, în toate situaţiile în care vorbele omului îşi găsesc ascultare, spunem că respectivii au „rostit”. Adică au vorbit cu un rost. A fost un rost în spusele lor. Atunci când actorii rostesc replicile personajelor, nu au cum să trădeze textul. Uneori rostirea e absentă şi atunci, ca dramaturg, ţi se rupe inima pentru că nu-ţi mai recunoşti personajul, nu-i mai recunoşti vocea, pe scenă auzi o copie strâmbă a lui.
Ai experimentat/ experimentezi şi alt tip de scriitură. Care sunt avantajele şi care sunt dezavantajele textului dramatic?
Nu m-aş hazarda să vorbesc la modul general. Pentru Valentin Nicolau, care este un mare leneş, literatura dramatică este cea mai potrivită. O piesă de teatru o scrie într-o noapte, maximum şapte-opt, nouă, când e grafoman. Apoi încă o corectură, iar după o săptămână în care lasă textul să se „răcească”, o ultimă corectură şi a scăpat de „chin”. Nimic nu-l enervează mai mult decât să revină pe text, să scrie variante la variante. Cred că e un pic superficial, dar îl înţeleg. Pentru el important e să aibă tot timpul poveşti în cap, să-l bântuie personaje. Să le pună pe hârtie uneori e o corvoadă. Înainte de a ajunge pe hârtie, personajele au făcut un stagiu de ani întregi în mintea lui, şi-au rostit de sute de ori replicile în multe feluri. În pofida acestei disciplinări, uneori, personajele ies din rând, o iau razna, schimbând ori completând povestea. Acele momente sunt cu adevărat fabuloase. Acele clipe de scris nasc tot atâta plăcere dramaturgului cât convieţuirea cu personajele ce se construiesc în ani, ca nişte fructe ce se coc îndelung. Problema e că unele personaje, unele situaţii, poveşti întregi, trec de momentul în care s-au pârguit. Nescrise, ajung să putrezească şi avortează. Dacă n-au ieşit în lume când le-a venit sorocul, nu vor trăi niciodată şansa de a ajunge spectacol.
Ce l-a făcut pe absolventul de Geologie să vrea într-o zi să scrie teatru? Care a fost scânteia?
Dacă tot românul s-a născut poet, cu siguranţă că şi parte din el, cel născut cu ochi de comediograf, este făcut pentru teatru… Aş fi scris roman, dacă aş fi fost harnic şi tenace. Uneori tânjesc după asta. Mă amăgesc că va veni momentul în care să mă pot dedica timp îndelungat scrisului şi numai scrisului. Romanul iese din continuitate, din obsesia trăită cu încăpăţânare până la capăt. Secvenţialitatea îl compromite. Romancierul care-şi împarte gândul cu alte trăiri, ratează, aşa cred. Deocamdată sunt prea frivol, prea instabil. Mă plictisesc repede şi numai ideea că trebuie să-mi blochez existenţa într-un singur sens mă sperie. Teatrul este cel mai incomod fel de a ficţiona, însă cel mai comod pentru unul ca mine.
Care a fost primul spectacol de teatru pe care l-ai văzut? Povesteşte-mi!
Zău dacă-mi amintesc. Cred că mai întâi am văzut teatru la televizor… sau la teatrul de marionete, la Ţăndărică. Logic, aşa trebuie să mi se fi întâmplat.
Spune-mi câteva spectacole care te-au marcat şi de ce.
„Să îmbrăcăm pe cei goi”, cu Ştefan Iordache, la Teatrul Mic, secolul trecut, mileniul trecut… „Sonetele lui Shakespeare” cu Berliner Ensemble, de curând. Multe dintre spectacolele care m-au zguduit interior s-au topit în memoria mea, nu au rămas evenimente de evocat, ci au devenit parte din felul în care gândesc şi trăiesc teatrul. La fel ca şi oamenii de care nu-ţi mai aduci aminte precis nume, date, ci doar că întâlnirea lor a însemnat schimbări de parcurs în viaţă.
Eşti un spectator de teatru fidel?
Nu prea… Mai rău, am prostul obicei, uneori, ca la piesele care nu-mi plac să ies din sală înainte de terminarea spectacolului. Cineva m-a apostrofat, spunându-mi: „poţi să ai un pic de bunăvoinţă şi să rămâi până la sfârşit, dacă tot ai bătut drumul până la teatru?”. Doar că eu am „bătut drumul” până la teatru ca să am o întâlnire. În absenţa întâlnirii cu spectacolul de teatru, mă simt caraghios să continui să stau într-un fotoliu, mimând că trăiesc emoţii pe care nu le simt, minţindu-mă că ne-am întâlnit, în condiţiile în care ce se-ntâmplă pe scenă îmi rămâne străin. Mi-e greu să fiu politicos atunci când promisiunea şi aşteptarea au fost mari. Dezamăgirile nu sunt un spectacol… Dar, atunci când merg şi rămân ferecat în scaun, trăiesc teatrul ca pe una dintre marile bucurii ale vieţii.
De ce scrii teatru? Pentru că eşti îndrăgostit de teatru? Pentru că vrei să spui povestea? Pentru glorie?…
E felul cel mai potrivit mie să spun poveşti.
Care sunt momentele cele mai grele atunci când scrii?
Când pagina rămâne albă sau, în ultimul timp, de când scriu direct în computer, când ecranul rămâne gol. Cele mai dure sunt atunci când îţi dai seama că povestea nu iese, că a devenit o făcătură, iar personajele nişte neisprăviţi. Atunci când îţi devine evident că scrisul a eşuat. Sentimentul rebutului, al strâmbului, al monstruozităţii care a ieşit din tine înspăimântă şi de cele mai multe ori descurajează. Am învăţat să evit asemenea momente neforţând scrisul, aşteptând mai degrabă să mă tragă personajele de mânecă să le dau cuvintele ca să existe, decât să risc alergând eu după ele. Cu riscul, aşa cum am spus, să le treacă vremea şi să rămână doar năluci în poveşti pierdute în mintea mea.
Ce fel de legături se stabilesc între tine şi personaje? Cine se supune cui? Cine conduce pe cine? Dramaturgul personajelor sau personajele dramaturgului?
Mi-e teamă să nu pară ceva clinic… Când personajele sunt pregătite să vină pe lume încep să mă bântuie la modul sâcâitor. Uneori am senzaţia că le văd în mulţime, pe fugă, la stop, dând colţul străzii. Le zăresc numai din spate sau din semiprofil şi întotdeauna doar pentru o clipă. După ce am terminat de scris, pleacă. Fiindcă stau cu mine ani întregi până să ajungă în poveste scrisă, reuşesc să-i cunosc destul de bine, să ştiu cum reacţionează în anumite situaţii. Magnific e atunci când mă surprind luându-şi existenţa pe cont propriu, obligându-mă să-i scriu altfel, evoluând total diferit decât mă aşteptam, capabili de nebunii mai mari. Trebuie să te aştepţi mereu la revolta celor pe care crezi că i-ai programat să se comporte într-un anume fel. E un dans în care niciodată nu ştii cu adevărat cine conduce.
Cum ai descrie peisajul dramaturgiei contemporane? Ce-ţi place şi ce nu-ţi place la ceea ce vezi? Care sunt problemele cele mai mari?
Nu am citit într-atât încât să mă pronunţ competent. Ce ştiu sigur e că se citeşte enorm de puţină literatură dramatică şi nu mă refer la publicul larg, ci la cel de specialitate. Regizorii, actorii, criticii citesc mult prea puţin, din ce în ce mai puţin. Multă farsă în lumea teatrală, se vorbeşte din auzite sau, mai grav, în necunoştinţă de cauză. Sau nu se vorbeşte de ce ar merita cu adevărat. Nepăsare şi ignoranţă. Cea mai păguboasă dintre necitiri, pentru repertoriul teatrelor, o provoacă regizorii. Restrângându-şi lecturile şi montările la doar câţiva autori clasici, nepracticând prospecţiuni permanente în literaturile contemporane, fac din teatru o continuă reciclare a unor texte tocite prin suprafolosinţă. Pentru regizori, dramaturgii contemporani sunt persoane necunoscute care, atunci când îşi fac prezenţa, mai degrabă deranjează. Spectacolele de teatru sunt declarate operele de autor ale regizorului, în care textul dramaturgului a fost doar pretextul viziunii sale, musai mai năstruşnică, mai insolită, mai oricum altfel pentru ca spectatorul şi critica să aibă motiv să aprecieze regizorul care a reuşit încă „o lectură originală” a textului, uneori ajuns de nerecunoscut. Destinul unui dramaturg e atât de dependent de întâlnirea cu regizorul, cu directorul de teatru, cu marii actori, încât viaţa sa este o aşteptare continuă sub semnul şansei să se întâmple cândva. Directorul de teatru, fiindcă tot l-am pomenit, a ajuns să se rezume de cele mai multe ori la condiţia managerului excedat de probleme financiar-administrative. Secretarul literar a devenit o poziţie cel mai adesea formală, atâta timp cât venirea în teatru a unui regizor înseamnă implicit că textul a şi fost ales… O goană după imagini, după aparenţe, după percepţii. Imaginea cuiva e mai importantă decât persoana în sine, la fel şi pe scenă, ea domină rostirea. Poate că e normal ca imaginea să primeze într-o lume de telespectatori, cuvântul a avut gloria lui atunci când oamenii mai aveau răbdare să-i asculte pe ceilalţi.
Care sunt problemele teatrului românesc, văzute prin ochii unui dramaturg?
Aceleaşi ca şi ale scenei mari a societăţii româneşti: sărăcia, impostura, hoţia, politizarea, înfeudarea…
De ce fel de poveşti crezi că are nevoie publicul actual?
Poveşti despre oameni. Atât de puţin cere publicul şi toţi se chinuie să-i ofere enorm altceva.
Care sunt capcanele în care poate să alunece un dramaturg?
Să expliciteze. Să teatralizeze. Să rateze întâlnirea cu cei care vin după el să ridice spectacolul, nedându-le toate resursele de text şi pretext pentru a construi o poveste cu personaje în carne şi oase, pe o scenă care să aibă puterea să reprezinte orice spaţiu de existenţă umană.
Cât de mult determină publicul şi gustul lui starea dramaturgiei?
E o piaţă lumea spectacolelor de teatru. Spectacolul de teatru e o marfă. Se vinde, se cumpără. Se fură şi se contraface. Gusturile sunt diferite, pentru producţia de serie, pentru modelul la modă, ca şi pentru cel unicat, autentic, de nereprodus. Falsurile sunt la mare căutare, ieftine şi cu sclipici. Un talmeş-balmeş din care doar timpul ne va scoate cu faţa curată şi gustul nepervertit.
Crezi că afirmaţia lui Shakespeare că „teatrul e oglinda lumii” mai e valabilă azi şi în ce fel s-au modificat sau nu nuanţele acestor cuvinte?
Nu şi-au pierdut valabilitatea. Nuanţele sunt nesemnificative, doar în măsura în care tehnicile folosite acum în spectacol sunt un reflex al tehnologizării vieţii cotidiene. Cu implicaţiile ei bune, dar şi cu doza de artificial care sufocă deopotrivă spectacolul de teatru şi viaţa de zi cu zi.
Când scrii, când alegi un subiect, vrei să te exprimi pe tine sau „să aşezi lumii oglinda în faţă”?
Teatrul nu e o demonstraţie. Nu este un demers logico-discursiv. Nici măcar unul reflexiv, în sensul oglindirii unei realităţi care se loveşte de conştiinţa dramaturgului şi iese prin scrisul său înapoi în lume. Scrisul este o întâmplare, e acea stare, pe care poţi uneori să o prinzi, de a deveni unealta care scrie „la dictare”, atunci când ai parte de Duh şi acesta îţi dă cuvântul.
Dacă ar fi să alegi o epocă anume din istorie în care ţi-ar fi plăcut să trăieşti şi să scrii care ar fi aceea?
E atât de ofertantă epoca în care trăim! Sunt martorul atâtor schimbări de lume, de lumi, încât cred că aş fi un fraier, dacă aş da-o pe alte vremuri. Uneori am senzaţia că sunt martorul sfârşitului. Pentru orice spectator, finalul e cel mai tulburător, în plus, sfârşitul spectacolului dă sens poveştii.
Ce reproşuri ţi-ai aduce ţie ca dramaturg?
Nu spun.
Care e cea mai mare dezamăgire legată de teatru?
Că uneori vrea să concureze cu filmul, cu televiziunea, uitând, ignorând ce are mai valoros: actorii – oameni vii, trăind poveşti de viaţă în faţa altor oameni vii – spectatorii, împreună crezând în acelaşi lucru. E o minune, atunci când se întâmplă. Această întâlnire în credinţă este minunea teatrului.
Urmează să-ţi apară în curând un nou volum de piese scurte. Spune-mi în câteva cuvinte cui se adresează şi ce va conţine.
De regulă, am rejectat ideile de teatru care nu ar fi produs un text dramatic de durata unui spectacol obişnuit. În ultima vreme, însă, tocmai aceste teme de „concert de cameră” au început să mă atragă şi nu le-am mai abandonat. Am adunat într-un volum schiţele dramatice care nu depăşesc o oră de joc. Monolog, duet, cvartet… Exerciţii dramatice în situaţii-limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate. Tocmai bune pentru teatrele independente. Volumul se va numi „Păstrează copia şi nu uita originalul”, titlul uneia dintre piesele din cuprins.
Ce e teatrul pentru tine?
Aparent, e o dublă sminteală: actorii se cred altcineva decât sunt, spectatorii se cred martorii unei întâmplări care nu se întâmplă. Teatrul transfigurează dubla nebunie. Suprimând delirul, se transformă într-o insulă temporală unde se poate instaura dictatura posibilului.
Print