Valentin Nicolau: România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos

Cu exact un an înainte de dispariția lui, pe 13 ianuarie 2014, a avut loc premiera națională a filmului „Zi că-ți place!”, după un text de Valentin Nicolau, realizat de Cornel Mihalache și difuzat pe TVR 2. Pe 9 ianuarie, filmul fusese prezentat la Cinema Studio în avanpremieră, în fața unei săli arhipline. Acum, la doi ani după moartea lui, într-o Românie mereu zbuciumată, cuvintele lui sună mai actual ca oricând: „România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil.”

După avanpremiera de la Cinema Studio ai spus că filmul e „un manifest”. Un manifest pentru ce?

Pentru ieșirea din letargie. Am devenit din nou inerțiali, ne lăsăm copleșiți de lehamite și nu mai avem nerv social. „Miorița” e din nou la ea acasă! Curentul „Indignați-vă!” a cuprins o bună parte din Europa, la noi abia dacă se murmură. E iarăși vremea de a ieși din destin, de a ne indigna, de a ne revolta împotriva dictaturii impostorilor. Trebuie să ne eliberăm de această mare minciună seculară „scopul scuză mijloacele”.

În România de azi „se manifestează” prea puțin?

Oamenii se complac prea mult în anormalitate. Nu există acel reflex, acel instinct social, de a sancționa la timp și pe măsură grobianismul guvernanților. Un fel de blegeală istorică. Predispoziția de a accepta mai răul e compensată de simțul acut de a ne descurca în orice condiții. Facem ce facem și supraviețuim, de trăit cu adevărat, mai puțin… Sperăm de fiecare dată să aibă parte de o viață mai bună copiii noștri, care reiau, la rândul lor, această mare amăgire. Amânăm la nesfârșit să ne luăm destinul în mână și să nu ne mai lăsăm tranzacționați de „elita prădalnică” – politicienii.

Oamenii se complac prea mult în anormalitate. Nu există acel reflex, acel instinct social, de a sancționa la timp și pe măsură grobianismul guvernanților. Un fel de blegeală istorică. Predispoziția de a accepta mai răul e compensată de simțul acut de a ne descurca în orice condiții. Facem ce facem și supraviețuim, de trăit cu adevărat, mai puțin…

Când ai scris „Zi că-ți place!”, în anul 2000, a fost în primul rând un gest artistic sau o formă de exorcizare?

M-am așezat la scris imediat ce s-a terminat ultima confruntare televizată a candidaților la președinție. O presiune interioară imensă a făcut ca până în zori să scriu tot textul, dintr-o răsuflare. Ca un strigăt. Încercam să scot din mine toată încărcătura mizerabilă pe care mi-o dăduse emisiunea TV. Să mă eliberez și de neputința de a face ceva ca să opresc răul, să urlu către ceilalți avertizându-i. Scrisul e în sine o formă de exorcizare, dar atunci a fost mai mult decât atât.

Bănuiai atunci că va fi la fel de actuală piesa peste aproape 15 ani?

Nu m-am gândit care va fi raportul textului cu realitatea care l-a stârnit. Dinamica societății în anii care au urmat a fost extraordinară. Textul a răbufnit, eu m-am depresurizat într-o oarecare măsură, dar fenomenul nu doar că a continuat, ci s-a amplificat și s-a rafinat. Răul a crescut și a căpătat forme și nuanțe de o perversitate teribilă. Cred că textul e mai actual ca oricând.

România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil. Aș vrea să nu mai fie actual peste 15 ani, să dateze, dar mi-e teamă că va fi și mai actual.

Crezi că va mai fi actual peste alți… 15 ani? Ce pronostic ai pentru România, „fata violată”?

România a dovedit că are resurse pentru a cădea mereu mai jos. Mereu există un mai rău pe care nu-l credeam capabil și el vine din viitor ca o certitudine, implacabil. Aș vrea să nu mai fie actual peste 15 ani, să dateze, dar mi-e teamă că va fi și mai actual.

Filmul lui Cornel Mihalache este un docufiction. Care a fost reacția dramaturgului Valentin Nicolau când și-a văzut textul montat în această formulă? Ți s-a părut că se îndepărtează de piesa ta?

Despre proiectul acestui film am vorbit cu Cornel unsprezece ani, de la prima lui propunere, în 2002 și până în toamna lui 2013, când au început filmările. Întâmplarea face ca partea de „docu” să fi fost realizată în timpul mandatului meu de PDG al TVR. Sunt secvențe de la ultima confruntare a candidaților la președinție din noiembrie 2004. Astfel, am fost implicat direct și în componenta documentară. De aceea am împărtășit imediat soluția documentării ficțiunii pentru proiectul filmului. Aveam „marfă” din realitate cu care puteam să dăm ficțiunii greutatea faptului trăit. Această formulă nu numai că nu s-a îndepărtat, dar a valorificat magistral ideea, metafora. E fabulos să trăiești senzația că nu mai știi bine cine sunt politicienii reali – Adrian Năstase sau Mircea Albulescu, și cine sunt actorii reali – Traian Băsescu, Gigi Becali sau Constantin Cojocaru ori George Ivașcu? Splendid, acest transfer în ambele sensuri între ficțiune și realitate.

Textul se pretează la fel de bine unui spectacol de teatru sau formula asta de televiziune e mai potrivită pentru a-l pune în evidență?

Eu l-am numit de la bun început „schiță dramatică pentru scenă sau ecran”. În cazul de față, ecranul e mediul cu care se identifică mesajul și potențează imens comunicarea artistică. Cred că o montare inspirată pe scenă poate valorifica textul exact cu nuanțe pe care filmul nu le poate da. Creșterea va veni tocmai din prezența scenică în raport cu trăirea nemijlocită a spectatorului.

Au existat „negocieri” între regizor și dramaturg?

Puține. Prea l-am vorbit atâția ani, ca să mai fie nevoie de alte lămuriri. Doar finalul a suscitat unele discuții, depășite până la urmă.

Există vreun moment în film la care tu ai fi vrut să renunți?

Îl voi supăra din nou pe Cornel, dar eu aș fi dat un ritm mai alert, comprimând, tăind și montând mai ca la știri, scurtând toată povestea cu câteva minute. Poate și ultimele secvențe ale filmului le-aș fi încărcat în exces cu realism, pentru a putea transfera mai multă veridicitate convenției, metaforei femeia-țară. Subiectivisme de dramaturg… În rest, sunt opțiuni secunde, ce ar fi putut fi, dar pot și lipsi. Îi sunt recunoscător lui Cornel și întregii echipe, tot așa cum le sunt și actorilor, pentru profesionalismul și arta lor.

Care a fost primul gând după ce ai văzut filmul?

Dacă m-a lovit și pe mine în moalele capului, pe mine, cel care am scris textul, atunci are mari șanse să-i atingă și pe ceilalți. M-am bucurat că filmul are puterea interioară de a te trezi din amorțeală. Te dă cu capul de pereții propriei conștiințe și te scoate din condiția de cetățean autist.

Ritmul năvălitor și intensitatea imensă cu care scenele ce ar trebui să ne frapeze, să ne indigneze, au tocit, paradoxal, într-atât simțurile noastre și instinctul nostru de conservare social, încât parcă nu ne mai miră nimic, nimic nu ne mai scoate din sărite. Anormalul s-a substituit normalității și trăim nepăsarea la modul plenar.

Care dintre scenele cu personaje reale din film te-a frapat cel mai tare?

Greu de ales. Poate că scena în care Traian Băsescu îi spune lui Raj Tunaru: „Bine, Raj, bine!…” Vorbele lui Băsescu sună ca promisiunea unei condamnări. De un dulce letal.

Dar dintre episoadele de pe „scena” României ultimilor peste douăzeci de ani, care te-a stupefiat cel mai tare?

Orice enumerare sumară presupune un roman fluviu. Ritmul năvălitor și intensitatea imensă cu care scenele ce ar trebui să ne frapeze, să ne indigneze, au tocit, paradoxal, într-atât simțurile noastre și instinctul nostru de conservare social, încât parcă nu ne mai miră nimic, nimic nu ne mai scoate din sărite. Anormalul s-a substituit normalității și trăim nepăsarea la modul plenar. Poate că nesimțirea asta socială am dobândit-o și ca să ne apărăm de avalanșa de ordinării cu care ne acoperă politicienii și acoliții lor. Dar explicația e simplistă, căci perfidia lucrurilor stă tocmai în mecanismul pe care îl alimentăm singuri cu nepăsare și lipsă de reacție, închizând cercul neputinței și al descompunerii naționale.

Există câteva momente în care ești și personaj în film… Cum este să te situezi și înăuntrul și în afara culiselor puterii în același timp? Ce pierzi și ce câștigi?

E miraculos să vezi că ai scris o poveste care te va avea cândva actant. Că voi fi propriul meu personaj în delirul ficționat al României închipuite, pe care am trăit-o mulți ani „în direct”. Ce e și teatrul ăsta, ce forță are de a concura și a se confrunta cu realitatea!… Când ai cunoscut culisele, mare parte din mister dispare. În cazul culiselor politice, dispariția misterului este compensată de o imensă greață. Dobândești cunoaștere, pierzi inocențe, speranțe…

E miraculos să vezi că ai scris o poveste care te va avea cândva actant. Că voi fi propriul meu personaj în delirul ficționat al României închipuite, pe care am trăit-o mulți ani „în direct”. Când ai cunoscut culisele, mare parte din mister dispare. În cazul culiselor politice, dispariția misterului este compensată de o imensă greață. Dobândești cunoaștere, pierzi inocențe, speranțe…

A mai existat o încercare a lui Cornel Mihalache de a monta acest text, dar la acel moment erai președinte al TVR. De ce l-ai oprit?

Prima lui propunere a venit când conduceam TVR. L-am refuzat. Au încercat unii să mă convingă că nu-i nicio problemă, că sunt mulți directori de teatre care joacă și regizează mai tot ce se pune în scenă în teatrele lor. Nu regret că am spus „nu”, aș face la fel și acum. Refuzul meu a întârziat apariția acestui film cu aproape 11 ani. Destinul a vrut ca istoria să se coacă, peste mine și peste Cornel să treacă ani, poate tocmai pentru a fi mai aproape de măsura cu care montarea trebuia să se raporteze la realitatea pe care trebuia să o transfigureze. Toate la vremea lor…

N-a fost prea ușor ca acest film să existe… Filmările s-au făcut acasă la regizor, iar tu ai un contract de drepturi de autor pentru suma de 1 leu… De ce a fost totul atât de complicat?

A fost un miracol că s-a filmat, că filmul a ieșit până la urmă! După refuzul meu de acum 11 ani, Cornel a continuat cu încăpățânare să propună proiectul an de an. În TVR doar numele autorului piesei, și era suficient ca proiectul să fie rejectat de facto. În vara lui 2013, când s-a lansat în TVR proiectul de a face din nou teatru de televiziune, s-a aprobat o listă de piese. Șansa a fost că erau trecute doar titlurile propuse și, pesemne, „Zi că-ți place!” a sunat familiar în urechea șefilor și nu s-au mai gândit la cine ar putea fi autorul, presupunându-l. Să fii indezirabil și să ți se confunde piesa cu una a lui Shakespeare, asta da întâmplare! Dar n-a durat mult. Filmările planificate la sfârșitul lui august au fost anulate imediat ce marii șefi au ieșit din confuzie și n-au mai vrut să semneze nimic legat de intrarea în producție a piesei lui Valentin Nicolau. Pe scurt, au trecut câteva luni de tensiuni și a apărut „oportunitatea” unei situații aiuristice, la modul general în TVR, ce s-a finalizat cu demisia lui Săftoiu. Pe acest fond, dublat și de frica șefilor de a nu mai genera un nou scandal de cenzură, a fost reluat proiectul nostru. A beneficiat de cel mai mic buget dintre toate celelalte producții de teatru TV, doar-doar nu se va putea face. În acele condiții eu am renunțat la drepturi, fiecare dintre membrii echipei și dintre actori a coborât pretențiile și s-au găsit soluții de economisire, inclusiv cea de a filma acasă la Cornel. Dorința tuturor de a face acest film a fost atât de mare, încât problemele financiare n-au afectat în niciun chip realizarea lui. E o mare bucurie să lucrezi în solidar cu acești profesioniști, cu acești artiști!

Din punctul tău de vedere, există cenzură în România acum?

De toate felurile. Dar cea mai toxică este autocenzura. Și cea indusă prin relațiile de muncă și care vine din nesiguranța locului de muncă, din sărăcie, din sistemul de salarizare precar. Multă mizerie, multă promiscuitate, în toată societatea. Dar cea mai nefirească e cea din presă și din artă.

Există cenzură de toate felurile în România. Dar cea mai toxică este autocenzura. Și cea indusă prin relațiile de muncă și care vine din nesiguranța locului de muncă, din sărăcie, din sistemul de salarizare precar. Multă mizerie, multă promiscuitate, în toată societatea. Dar cea mai nefirească e cea din presă și din artă.

„Zi că-ți place!” este, poate, cel mai politic dintre textele tale. Pe de altă parte, spuneai că publicul are nevoie de povești. Dramaturgul Valentin Nicolau crede, așadar, că dramaturgia contemporană trebuie să aibă o latură de manifest sau să spună povești?

În timp ce se proiecta filmul, la premiera de la Cinema Studio, mă uitam la fețele oamenilor. Apoi, când s-a aprins lumina, le-am văzut din nou chipurile radiind. Am citit lucruri teribile pe fețele lor, am simțit durere reprimată și răbufnită apoi în reacțiile lor, în tăria aplauzelor. Neplăcut a fost că mi-a reamintit de anii de dinainte de ’89 în sălile de cinema sau de teatru, atunci când spectatorii trăiau „subversiv” fiecare replică ce se putea interpreta ca o aluzie la viața lor sub dictatură. În sala de la Studio, în data de 9 ianuarie 2014, am avut din nou senzația că oamenii tac iarăși și în locul lor vorbește arta. De aceea cred că scriitorii, cineaștii, artiștii, oricare ar fi ei, trebuie să fie atenți la societatea în care trăiesc. Iar atunci când observă deraieri, trebuie să se repoziționeze și să-și asume din nou rolul de striga adevărul, de a solicita revolta semenilor împotriva răului. Atunci când apare pericolul, arta trebuie trezită la condiția ei de sirenă pentru conștiințe, mai puternică decât orice forță politică. Teatrul, cinematografia, literatura pot repune lucrurile în firescul lor, mai aproape de ce ar trebui să trăim, dacă ne-ar păsa ce trăim. Trebuie doar să-ți pese.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.