Vânzătorii de iluzii, de orice tip ar fi ei, funcţionează şi au funcţionat din cele mai vechi timpuri. De iluzii toată lumea are nevoie şi nimeni nu duce lipsă… Cum anume a fost exploatată această omenească-preaomenească nevoie a depins de vremuri şi de cât de mult s-au aflat oamenii „supt” ele sau deasupra lor. Cu cât realitatea era mai apăsătoare şi mai întunecată, cu atât iluziile se dacantau mai aprig şi calitatea lor se dilua. Şi dacă teatrul este el însuşi un înalt vânzător de iluzii, atunci „circul” – a se citi „kitsch”, în lumea noastră – este replica lui diluată şi ieftină. Probabil că nivelul unei societăţi se vede cel mai bine în calitatea iluziilor pe care vrea şi e dispusă să le cumpere. Jocul e unul foarte simplu, ca la piaţă… Iar tinicheaua înlocuieşte cu succes metalul preţios. Populaţia e săracă şi e din ce în ce mai dispusă nu să mintă, ci să se mintă. Autoiluzionarea atinge în felul ăsta gradul cel mai înalt. Şi dispar până şi vânzătorii de iluzii… Le vând „gratis”.
În urmă cu câteva zile o reclamă isterică bântuia diverse site-uri, cu o frenezie îmbietoare, în stil OTV-ist. „Clarviziunea urgentă şi gratuită” oferită de cel mai mare şi mai senzaţional medium şi clarvăzător, care îşi sacrifică timpul şi energia numai şi numai de dragul tău şi mai scrie şi-o carte în care, dacă îţi vei da acordul să mărturiseşti cât de mult te-a ajutat clarviziunea lui o să primeşti un cec în valoare de… etc. etc. Sigur că şarlatanii şi şarlatania există de când lumea şi pământul, nimic nou sub soare, dar avem şi noi pretenţiile noastre… Ideea e că disperarea şi subcultura au atins un asemenea nivel, încât şarlatania de acest gen, de Ev Mediu, transbordat în cultura internetului, găsesc aici un teren atât de propice. Iar clarvăzătorul cu pricina îţi oferă ca soluţie de salvare… nişte numere norocoase cu care să participi la jocuri de noroc. Şi ideea e clară: dacă n-ar fi cerere, n-ar exista ofertă… Asta e calitatea iluziilor de care România anului 2011 are nevoie. Că e înfometată, debusolată, în criză, că e semianalfabetă, că e chinuită, dispusă să cumpere tinichea pe post de aur şi icoană cu beculeţe colorate pe post de veioză şi de bibelou, că e dispusă oricând să dea o carte pe o şaorma şi un film prost pe o emsiune şi mai proastă… sunt lucruri ştiute. Dar nu despre ele e sau ar trebui să fie vorba, ci din nou, despre calitatea iluziilor pe care le vindem şi le cumpărăm. Ce şansă are teatrul în lumea asta? Şi cât de mult caliatea „iluziei” pe care o vinde, oferă, sau dăruieşte…, cum vă place, este afectată e o discuţie care se deschide cu atât mai mult, cu cât cercul publicului se închide.
Cât a rămas teatrul un astfel de vânzător de iluzii e o întrebare la care faptul că un spectacol precum „Creatorul de teatru” de la Act împlineşte pe 29 iunie 10 ani ar putea fi un răspuns. Numai că deprimantă rămâne totuşi ideea că sala Teatrului Act are 105 locuri, iar România aproape 20 de milioane de locuitori… Şi ceea ce „Creatorul” a câştigat pe verticală se pierde în lumea din jur, pe orizontală…
Print