Lenea e o artă la oamenii înzestrați cu neuroni, se știe. Dacă este o formă de meditație, cu atât mai bine. Elogiul ei fermecător și convingător l-a făcut, la noi, și Andrei Pleșu în Pitoresc și melancolie. Lenea ține de igienă și îi este necesară ca aerul artistului care nu vrea să se risipească, să se autocopieze, să joace teatru ca și cum ar munci la fabrică etc. Și concediul tot de igiena mental-spirituală ține, perfect de acord. Nu e un lux, este o strică necesitate.
Și totuși, artiștii din România, îndeosebi cei care se lamentează ori de câte ori au ocazia că sunt nedreptățiți, că mucegăiesc în teatrele de stat, irosindu-și talentul și energia creatoare, că distribuțiile se fac pe coterii etc., au un concediu foarte lung. La început de iulie, mai ales ei își fac bagajele și mai vin pe la teatru la sfârșitul lui septembrie. O fi bine? O fi rău? E și bine, e și rău, dar mai ales rău.
Pentru spectatorii care se îngrămădesc în sălile de teatru și în alte spații de joc, e rău. Vara, în Bucureștiul prăfuit, vor concerte și spectacole, cu atât mai mult cu cât destui nu-și permit, din varii motive, o vacanță mai lungă de câteva zile. În străinătate, vara se face teatru intens. În România, nu poți vedea decât spectacole ale independenților, în cluburi și în câteva festivaluri. Pentru trei luni, e puțin.
Știm că, cel puțin în capitala dâmbovițeană, publicul de teatru nu este deloc o problemă. El există, consumă și cere. Dar oferta ce-i aduce? Spectacole de club, căci teatrul de stat se odihnește. De ce e atât de obosit, încât trebuie să doarmă trei luni, n-aș putea spune. Cu atât mai mult cu cât în ultimii an n-a excelat în activitate nici cantitativ, nici calitativ. De ce nu-și face serii de spectacole-lectură, de exemplu? Festivalurile arată clar că public există, suprinzător de mult, pentru actori nu este foarte solicitant, scopul educativ se atinge simplu și se poate atrage atenția simplu, firesc, asupra unor dramaturgi. Spectacolul-lectură, la ordinea zilei în străinătate, rămâne o rara avis la noi. O găsești prin festivaluri. Dar teatrele de stat nu vor să facă un program coerent de genul acesta. Nu e scump, nu e obositor, nu e greu, spectatorii cumpără bilete, se poate face la diverse ore și în diverse zile, astfel încât să nu încurce nimic. Și totuși, nu se poate!
De ce nu se propun ministagiuni cu spectacolele premiate sau pur și simplu interesante ale tinerilor absolvenți, care să se joace constant pe o perioadă de o lună, să zicem? Nu le-ar costa nimic, ar trebui să dea numai sala, căci munca intelectuală nu prea se mai plătește în România nici simbolic de câțiva ani. Arta e un moft, deci nu iei bani pe el. Dimpotrivă, chiar dai. Plus că teatrele-gazdă ar putea face și ceva bănuți din asta. De ce nu găzduiesc one-man showuri ale actorilor care vor să facă așa ceva? Există actori tineri angajați la teatre de stat, care-și fac spectacole pe cont propriu și le joacă în cluburi. Te pomenești că nici unul n-a îndrăznit să-i ceară voie șefului de la „serviciu“ să-l joace vara, pe o perioadă limitată?
Toate astea sunt câteva soluții la mintea cocoșului, un posibil antidot la nesănătoasa și plictisitoarea acalmie estivală, care ignoră semnalele venite dinspre public. Deși simple, primitive chiar, ele rămân departe de managerii de teatre, care, pe de o parte, se laudă cu numărul mare de bilete vândute și, pe de altă parte, se văicăresc nonstop că li se taie bugetele. Sau au nevoie de trei luni de odihnă ca să se gândească la ce pot oferi, cu costuri și eforturi minime, vara viitoare? Dacă-i așa, le dorim meditație plăcută! Și așteptăm cu nerăbdare și mare speranță concluzia.
Print