Recunosc că noul spectacol al lui Dragoş Galgoţiu după capodopera lui Calderon de la Barca, intrată de mult în manualele de literatură universală şi în toate cursurile de istoria literaturii universale, mi-a stârnit imediat curiozitatea. Întrebarea pe care mi-o puneam era, desigur, previzibilă, dar inevitabilă: Cum s-ar putea monta „Viaţa e vis”, vârf de lance al literaturii baroce europene, la începutul mileniului III?

Ambiţia regizorului de a transpune scenic clasicii literaturii, de la „Epopeea lui Ghilgameş” la „Portretul lui Dorian Gray”, s-a oprit acum asupra unui text dramatic în care autorul, preot, om de arme, poet, dramaturg de curte şi capelan onorific al regelui Filip al IV-lea al Spaniei, şi-a pus toată priceperea în ale retoricii, fără a inova semnificativ la nivel ideatic. Tema exprimată în titlul piesei, veche de milenii, motiv care străbate toată literatura lumii, începând cu primele scrieri din cultura indiană şi cu Biblia, se închega în textul originar (care a avut mai multe variante) prin intermediul unor personaje baroce – excesiv simbolice, artificiale şi demonstrative pentru aproape orice spectator de azi, înruchipând întrebările care bântuiau gândirea epocii.

Deşi cunosc amprenta şi stilul regizorului, m-am aşteptat ca „Viaţa e vis” de la Teatrul Odeon să fie altceva decât o montare barocă (a se citi „onirică”), în care fiecare personaj parcă joacă în propriu lui spectacol, neîntâlnindu-se cu colegii de poveste, care sunt, în sine, interesanţi şi ofertanţi scenic. Mai neplăcut este că nici povestea lui Calderon de la Barca, în ciuda personajelor (regele Basilio al Poloniei, Sigimundo, fiul său încarcerat de la naştere etc.) şi a ideilor puternice din care e construită, nici intenţiile sau, cum se spune, viziunea regizorului nu devin inteligibile. Spectacolul este, cu un termen ştiinţific, intranzitiv – nu transmite nimic, adică „exprimă o acţiune care nu trece direct asupra unui obiect”. Povestea nu trece nici pic prin costumele baroc-sclipitoare create previzibil de Doina Levintza, prin decorul onirico-deliric conceput de regizor, care a lucrat pe două planuri, despărţite primitiv de cortină, şi în niciun caz prin jocul retoric emfatic (da, este un pleonasm – interpretarea actorilor mi-a părut pleonastică, în sensul că, după ce că joacă retoric-baroc, mai pun şi emfază).

Cu alte cuvinte, povestea propriu-zisă devine indescifrabilă şi, preţ de o oră şi trei sferturi, la Sala Majestic a Teatrului Odeon, viaţa nu e vis, ci delir. Un delir supraîncărcat cu obiecte simbolice, muzică barocă sau secvenţe din coloana sonoră a filmului lui Wong Kar Wai „In the Mood for Love”, ca nişte paralele respectabile, care nu se pot întâlni niciodată într-un punct. Spectacol de lumini şi aburi onirici, care insistă să creeze cu orice preţ o dispoziţie poetică, parcă obligând spectatorul „să intre în atmosferă”, dacă povestea tot e de nedescâlcit şi „aşa este dacă vi se pare”, cum pirandellian scria Calderon de la Barca cu veacuri înainte de Pirandello şi chiar de romantismul care a apăsat la maxim pedala viaţă=vis, montarea lui Dragoş Galgoţiu este o adevărată încercare pentru spectator.

Greu de neînţeles pentru mine motivul pentru care creatorul spectacolului nu a folosit deloc structura cu adevărat dramatică a textului, de ce nu s-a jucat cu textul bogat, care îndeamnă la joacă şi la bufonerie, care implică mereu o tuşă ironică. Oare ea nu există în spectacol sau este atât de bine ascunsă, încât n-am detectat-o pentru că nu posed „cheia” cu care aş putea pătrunde în spectacol? Iar întrebarea nu este nici ironică, nici retorică…

Prins în mrejele unei idei, regizorul a creat mai degrabă un eseu scenic sau, mai puţin, un eseu vizual. Componenta interpretativă, deşi oferă partituri extrem de solicitante, rămâne ascunsă, palidă, în delirul imagistic. Dragoş Galgoţiu explică  abstractizant în caietul-program: „Scena e locul ideal pentru dezvăluiri, dar şi pentru ocultare. Aparenta poveste teatrală e un joc baroc, este stucatura care acoperă geometria unei clădiri în care se află labirintul unei mari biblioteci, e focul de artificii explodând spectaculos deasupra unui parc cu labirinturi vegetale în care oamenii rătăcesc căutând o ieşire. Dincolo de poveste, dincolo de stucatură, dincolo de focul de artificii, rătăcind în labirint, descoperim că iluzie este tot ce privim şi tot ce atingem, înţelegem că în jurul nostru totul e fragil, transparent, totul pare muribund, pentru că totul dispare la o adiere de vânt, descoperim că privim lumea doar într-o oglindă, dincolo de fiecare iluzie sunt mereu alte iluzii. Lumea se dezvăluie pe scena de teatru, impresiile sunt poate doar un joc, personajele teatrale par manechine care respiră, în jurul lor totul e ficţiune.”  Da, numai că, dacă merge la transpunerea unei astfel de “filosofii” pe scenă, pornind de la o piesă teatrală în exces, cum i-a stat bine scriiturii baroce, spectatorul are nevoie neapărat de caietul-program. Ce spune această nevoie despre spectacol?

Recomanda sau printeaza acest articol

Facebook Twitter StumbleUpon Email Print