În teatru, ca şi în viaţă, alegerile sunt foarte importante. Dacă în viaţă voinţa care ne hotărăşte existenţa se numeşte liber arbitru şi pune în mişcare un întreg angrenaj alambicat de conduită, credinţă şi moralitate, în teatru lucrurile stau mult mai simplu: decizia îi aparţine regizorului. El este cel care răspunde la toate întrebările care încep cu cine, ce, când, de ce, cum. Când gândul care conduce aceast univers într-o coajă de scenă numit spectacol de teatru este ferm şi coerent, se poate naşte o viaţă autentică şi fericită într-artă. Altfel, „copilul” e infirm şi nu va avea o viaţă prea fericită.
Spectacolul „Paganini” este un copil mult dorit, crescut cu grijă, răsfăţat de soartă, înzestrat de natură cu calităţi. I s-a ursit să zboare sus şi să uluiască asemenea geniului al cărui nume îl poartă. Păcat, însă, că odată ce e lăsat să facă primii paşi se împiedică şi merge de-a buşilea laolaltă cu ceilalţi copii. Nu va zbura niciodată. Va merge, va alerga poate, şi va gusta din „fericirea” de a fi normal. Tatăl său, Mick Davis, nu a avut înţelepciunea cumpătării atunci când l-a creat. A vrut prea multe de la el, dar a uitat să-i dea aripile.
Pornind de la structura scenariului, povestea violonistului care a sedus o lume întreagă cu virtuozitatea sa nepământeană nu are consistenţa necesară unui spectacol grandios. Miza este sufletul lui Paganini – este el un eretic demn de focurile Iadului aşa cum susţine obsesiv Episcopul Janin sau un artist care îşi depăşeşte epoca? Va reuşi Satan să îşi atingă scopul şi să îl adauge la colecţia sa de suflete damnate şi pe Paganini? Acestui conflict principal i se adaugă şi acţiuni secundare, mai mult sau mai puţin necesare. Lupta dintre Bine şi Rău se pierde, însă, între multe fuste şi chipuri. Fărâmiţarea scenelor care construiesc firul roşu al acţiunii face ca nuanţele să scape printre degete şi personajele principale să conteze prea puţin în propria poveste. Paganini însuşi, Janin şi Satan nu au o pondere mai mare decât fauna impresionantă cantitativ care umple până la refuz scena. Confruntările care ar trebui să fie coloana vertebrală a spectacolului sunt expediate în câteva replici schimbate în momente de respiro. Lungimile unor scene de trecere le întrec de departe pe cele în care e de presupus că se desfăşoară conflictul principal. Dacă ar fi să intitulăm spectacolul conform structurii piesei, atunci titlul ar trebui să fie nu „Paganini”, ci „Satan”; iar dacă urmărim evoluţia personajelor, atunci mai nimerit ar fi să se numească „Janin”.
Nu ai timp să cunoşti personajele, totul este atât de concentrat pe centimetru pătrat şi pe sutime de secundă, încât la final rămân doar câteva imagini frumoase şi reuşite personale ale câtorva actori; nu o poveste solidă a unor caractere pregnante. Condensarea timpului este necesară pentru un spectacol în care există nu mai puţin de optsprezece personaje şi paisprezece figuranţi. Însă nu şi amputarea conflictului. Cheia de boltă lipseşte – motivul pentru care Paganini este judecat e numai enunţat; se vorbeşte numai despre felul în care a cântat în cimitirul din Genova şi efectul magic al muzicii sale, dar scena propriu-zisă se rezumă la câteva onomatopee greu recognoscibile care se aud în beznă preţ de câteva secunde cât să fie timp pentru o manevră de decor. Imaginaţia, oricât de bogată, are nevoie de un capăt de sugestie de la care să pornească. Din nimic, nimic nu iese, iar întunericul nu va fi niciodată un bun ferment pentru fantezie.
Montarea de la Teatrul Metropolis are, totuşi, farmec. Atmosferă există. Inventivitate şi imaginaţie, din belşug. Lipseşte, doar, măsura justă. Numărul mare de actori sufocă acţiunea, iar scara la care a fost gândit spectacolul depăşeşte posibilităţile scenei. Pare că actorii sunt cel mai puţin importanţi. Nu există grijă pentru personaje, pentru viaţa lor interioară şi pentru construirea relaţiilor. Chiar dacă imaginea de ansamblu este frumoasă compoziţional, asta nu justifică bâjbâiala în semi-întuneric şi mult fum. Light-designul conceput de Dragoş Buhagiar contribuie din plin la minimalizarea jocului actorilor. Într-o penumbră obositoare, în vălătuci de abur, când abia se disting contururi de feţe şi doar din când în când strălucirea unei perechi de ochi, actorii au o sarcină de două ori mai grea. Dacă adăugăm şi obstacolul impus de text – de a îngrămădi în vorbe puţine şi timp insuficient trăiri şi stări – chiar e o adevărată performanţă să joci în „Paganini”.
Între cei mulţi actori, există partituri acoperite, câteva reuşite, unele evident exagerate şi altele neutre. Stridenţele sunt de înţeles atunci când ştii că joci după dictonul „one shot” – o singură şansă la glorie: o scenă, scurtă, în care trebuie să te faci remarcat. Astfel, Elvira Deatcu (Elise Bonaparte) exagerează alintul, erotismul şi infantilitatea, Petrişor Stan (Antonio Paganini) accentuează monocord răguşit un tată despotic, Olimpiu Blaj (Părintele Vincenzo) nu are prea mult timp să convingă şi profită de scena cu iubita sa pentru a apăsa pedala tragismului până la capăt, Tamara Roman (Maria Ventesei) îşi strigă iubirea cu sinceritate, Adrian Ciobanu şi Neculai Predica (Groparii) îngroaşă în grabă mare un moment de contrpunct comic, iar Ana Ciontea (Teresa Paganini), pe cât de energică şi convingătoare este într-o primă scenă, la final, când este readusă la viaţă, este pe cât de sensibilă şi emoţionată, pe atât de lipsită de forţa de a zdruncina cu apariţia ei de dinolo de mormânt. Adelaida Perjoiu (Eleonora Quilici) reuşeşte să susţină relaţiile din scenă cu multă fermitate şi alcătuieşte percutant parcursul personajului său.
Claudiu Bleonţ (Napoleon Bonaparte) îşi construieşte personajul ca pe o caricatură desprinsă dintr-un spectacol de bulevard; o comedie extra-light în care facem vrute şi nevrute pentru a stârni un râs gâlgâit. Relaţiile sale se limitează la câteva măşti schimonosite şi singura motivaţie scenică este aceea de a fi haios cu price preţ. Mihai Gruia Sandu (Satan) este mai degrabă civil. Relaxat, parcimonios, nu concepe un personaj seducător, demn de un prinţ al întunericului, ci un oarecare ins neutru, care se bucură de puterea pe care o are aşa cum ne bucurăm oricare dintre noi de calităţile proprii, cu oarecare stângăcie. Cu stridenţe, replici rostogolite şi accente tunate, pare că nu e preocupat de importanţa pe care rolul său o are în economia acestui spectacol.
Tudor Istodor (Niccolo Paganini) are, în primul rând, atuul prezenţei sale – cu o statură longilină şi ochi expresivi, cu o alură stranie, este un desen în peniţă. Pluteşte prin scenă şi cucereşte prin mişcările arcuşului pe corzile viorii. Nu are, însă, carisma unui cuceritor pur-sânge. Puţinătatea replicilor e suplinită de această figură bizară. Pentru un personaj principal este prea discret, însă performanţa sa este cu atât mai notabilă. Gelu Niţu (Episcopul Janin) joacă cel mai asumat din întreaga distribuţie şi îi oferă personajului o viaţă interioară de câteva ori mai bogată decât zgârcenia textului. Interpretarea sa e atât de conţinută, încât Janin devine un personaj multistratificat, cu un adevăr personal la care şi spectatorul are acces. Iar la final, când abia ai timp să intuieşti preţ de câteva secunde răsturnarea de conştiinţă pe care a suferit-o, pur şi simplu îţi e ciudă că doar îi auzi strigătul din beznă şi eşti văduvit de punctul culminant al unui rol din care ai primit mostre în doze trunchiate.
„Paganini” în regia lui Mick Davis la Teatrul Metropolis este un spectacol de care îţi pare rău că nu este ceea ce ar fi putut fi. Întrezăreşti multe intenţii bune, multe dorinţe neîmplinite, însă rămâi cu o urmă de nostalgie. Dacă ar fi existat, poate, mai multă luciditate, mai puţină generozitate cantitativă în ceea ce priveşte numărul personajelor şi mai multă grijă pentru calitatea celor cu adevărat importante, dacă măsura ar fi fost cea justă, dacă structura ar fi fost solidă, dacă, dacă, dacă… atunci copilul minune ar fi zburat şi s-ar fi născut o legendă.
Teatrul Metropolis
„Paganini”, un spectacol de Mick Davis
Regizor secund: Alexandru Nagy
Scenografie & Light Design: Dragoș Buhagiar
Decor: Vanda Maria Sturdza
Asistent Decor: Lucia Leca
Costume: Andrada Chiriac
Asistent Costume: Luiza Enescu
Coregrafie: Lelia Marcu-Vladu
Coloana Sonoră: Andrei Petre-Tatu
Traducere în limba română: Adelaida Perjoiu
Cu participarea extraordibară pe coloana sonoră: Alexandru Tomescu
Distribuție:
Tudor Aaron ISTODOR, Gelu NITU, Mihai Gruia SANDU, Adelaida PERJOIU, Claudiu BLEONȚ, Elvira DEATCU, Ana CIONTEA, Petrișor STAN, Virginia ROGIN, Adrian CIOBANU, Alexandru SINCA, Neculai PREDICA, Meda VICTOR, Tamara ROMAN, Aurora PĂUNESCU, Olimpiu BLAJ, Liviu ROMANESCU, Razvan DRAGU, Ștefan APRODU, Dragoș RUȘANU
Foto: Octav Ganea
Print