Vlad Massaci: Regia este o binecuvântare

Săptămâna trecută, la Teatrul National „Radu Stanca” din Sibiu a avut loc premiera spectacolului „Insula”, de Gellu Naum, în regia lui Vlad Massaci. Regizorul care a pus în scenă două spectacole importante pentru portofoliul Teatrului ACT – „Bash. O trilogie contemporană”, de Neil LaBute, şi „The Shape of Things”, de acelaşi autor – s-a apropiat acum de lumea „ultimului mare suprarealist european”. 

De-a lungul anilor, regizorul a montat o gamă largă de texte, însă crede că „teatrul de calitate” este sinonim cu „teatrul care surprinde glasul epocii tale”. Vlad Massaci, artist care a făcut teatru în multe oraşe din România, montând şi în străinătate – la Leipzig, de exemplu –, mărturiseşte că ar vrea o schimbare. Profesia nu doreşte să şi-o schimbe decât în momentele în care „se răsfaţă”, cu toate că ştie că ingratitudinea şi răutatea sunt răsplata pentru un spectacol care nu iese, deşi ai semnat zeci de creaţii valoroase. Regia de teatru, „o binecuvântare” datorită căreia duce „o viaţă de invidiat”, i-a adus lui Vlad Massaci, dincolo de spectacole şi de premii, o mulţime de prieteni.  Dialogând cu el, intervievatorul are plăcerea de a descoperi un regizor care nu cade în capcana teoretizării şi un om modest şi recunoscător propriei profesii.

Cum se lucrează acum la teatrele bucureştene şi la cele din alte oraşe din România?

La Bucureşti durează mai mult perioada de repetiţii, pentru că teatrul e, de multe ori, chestia aia care le încurcă actorilor programul de filmări, televiziune şi reclame.  Bine, am fost un pic răutacios, toată lumea trebuie sa trăiască cumva. Mi-aş dori să aibă acele salarii care să le permită să se dedice exclusiv teatrului. În celelalte oraşe, actorii n-au alte preocupări – îşi dedică toată energia proiectului la care lucrează. Şi parcă timpul se scurge mai lent în alte oraşe…

Dar, în comparaţie cu Germania, de exemplu, unde aţi montat, cum sunt condiţiile de lucru de la noi? Asemănări şi deosebiri?

Ştiţi ce-mi plăcea mie foarte tare în Germania? Orice spaţiu de repetiţie avea o mică bucătărie. Ne dădeam o pauză, ne făceam un ceai sau o cafea şi aşteptam să ne vină vreo idee salvatoare care să ne scoată din blocaj. Şi, când ne venea, puteam s-o verificăm imediat urcând pe scenă. Era un spaţiu care te scotea din zeama repetiţiei, dar nu te deconecta de repetiţie. Altminteri, în afara faptului că nu urcai pe scena teatrului decât cu prilejul repetiţiilor generale, adică o săptămână înainte de premieră, nu sunt mari diferenţe. Acolo unde am fost eu, la Leipzig, actorii nu erau nici mai buni, nici mai răi decât aici, erau mai nemţi. Şi există şi în România locuri unde se repetă în condiţii excelente. Sibiul este unul dintre ele.

În ce vă priveşte, simţiţi că sunteţi pe drumul cel bun în România?

M-am cam plictisit de ce am facut până acum. Încerc să mă schimb.

V-a ispitit vreodată renunţarea?

Numai când mă răsfăţ. Această meserie, regia, este o binecuvântare. Duc, prin ea, o viaţă de invidiat.

În ce etapă a destinului dvs. artistic vă aflaţi acum?

Într-una în care simt că trebuie să schimb ceva.

Cum priveaţi lumea scenei când aţi intrat la facultate, de exemplu, şi cum vă pare ea acum?

Pe vremea aia eram fericit să pot respira acelaşi aer cu profesoara mea, Cătălina Buzoianu. Mergeam pe holurile facultăţii şi pe cine vedeam? Pe Victor Rebengiuc, pe Florin Zamfirescu, pe Adrian Pintea şi pe alţii nu mai puţin importanţi. Şi astăzi învăţ o ultimă lecţie de la profesoara mea: oricât de bun eşti în meseria asta, oricâte spectacole memorabile ai făcut (mă refer numai la ea, evident) nu te vei bucura nici măcar de respect minim la o vârstă când, inevitabil, forţele te mai lasă. Şi asta se trage, probabil, de la efemeritatea acestei arte. Altminteri, nu-mi pot închipui cum, în ochii multora din lumea teatrului, un spectacol mai puţin reuşit anulează o întreagă viaţă de artist.

Ca om, ce-i datoraţi experienţei de regizor?

Mulţi, mulţi amici. Acum îmi dau seama câţi oameni cunosc prin această meserie. Părinţii mei, de exemplu, şi atâţia alţi oameni se învârteau mereu într-un cerc limitat de persoane.

Vă amintiţi cum şi de ce aţi vrut să faceţi regie?

Am cochetat cu gândul de a mă face actor toată adolescenţa mea, dar n-am încercat niciodată. Până la revoluţia din 1989 şi un pic după, am studiat altceva şi ajunsesem să am insomnii groaznice fiindcă nu vedeam nici o finalitate, nici un viitor, fiindcă – pe scurt – nu-mi plăcea! Şi atunci am văzut prima ediţie a Festivalului Dakino şi, în întunericul sălii, fata cu care eram mi-a şoptit la ureche „asta trebuie să faci şi tu”. Eram acolo pentru că jucasem într-un film al prietenului meu Cristi Juncu, care după aceea a renunţat la filme şi s-a mutat la teatru. Începusem, prin el, să văd un pic atmosfera asta veselă a studenţimii de la teatru. Atunci l-am cunoscut pe Vizante (actorul Marius Folea Vizante – n. red.), de exemplu, care juca într-un spectacol pentru un examen al lui Cristi. La un moment dat, m-am hotărât să dau admitere la regie, aveam 25 de ani şi era evident că n-aş putea fi niciodată actor. Eram cu totul inhibat. Am intrat primul şi a fost pentru prima dată în viaţa mea când m-am simţit bine într-o instituţie de învăţământ. Eram încurajaţi de doamna Buzoianu să vorbim, să dialogăm, să fim oneşti în ce spunem, să ne criticăm unii pe alţii, dar şi să fim atenţi la ce cuvinte ne alegem. Or, în toate şcolile în care am fost, nu era altceva decât încorsetare şi prizonierat, un învăţământ de tip comunist, în care existau, de bună seamă, şi profesori relaxaţi, dar ei erau excepţia de la regulă. De altfel, ATF-ul (UNATC acum) a fost, pentru mine, o adevărată rampă de lansare. A fost o şcoală în care m-am simţit ca peştele în apă.

Care sunt micile şi marile bucurii ale creatorului de teatru azi? Dar micile şi marile nefericiri?

Nici unele, nici altele nu se leagă de succes, să ştiţi. Adică nu e o mare bucurie o premieră reuşită şi nici o mare nenorocire una nereuşită. Deşi una nereuşită se apropie mai mult de o mare nenorocire decât se apropie de o mare bucurie una reuşită. Marile bucurii se leagă întotdeauna de oamenii cu care lucrezi. Uneori descoperi tineri actori fascinanţi prin energie, interes şi, nu în ultimul rând, civilitate. O mare bucurie este momentul când, misterios, personajul prinde viaţă. Până mai ieri era o repetiţie uscată, plină de clişee, de rutină, pentru ca, dintr-odată, actorul să înceapă să se mişte firesc. O mare bucurie mai este reîntâlnirea cu un actor sau cu o actriţă într-un proiect. Despre nefericiri nu prea am ce spune. Nu-mi stă în fire să mă plâng şi nici nu prea am motive.

Dacă ar fi să alegeţi trei spectacole din cariera dvs. care să vă reprezinte în eternitate, care ar fi acelea?

Sunt mai mult de trei care îmi plac, dar niciunul nu e din categoria „capodopere”, or, în eternitate cred că se duc doar capodoperele şi nenorocirile. „Shape of things”, „Bash”, „Plastilină”, „Aniversarea (Festen)”, „Romanţioşii”, „Uşa închisă”, „Elling”. Mai sunt şi altele. Unele dintre cele enumerate au fost foarte noi în peisajul teatral al acelor ani. De aceea „Bash”, de exemplu, s-a bucurat de cronici foarte calde din partea criticilor tineri şi de ignorare totală din partea sistemului (cum şi bine îi stă unui spectacol independent!), deşi era acolo o actorie de cea mai bună calitate.

Dar unul de care să vă deziceţi?

Nu mă pot dezice de nici unul, pentru că nu mi-a pus nimeni pistolul la tâmplă ca să-l montez. Dar există unul de care mă simt totalmente jenat (cu excepţia unui singur moment):  „Trandafirii roşii”, de Zaharia Bârsan.

Ce înseamnă, pentru dvs., expresia „teatru de calitate”?

Teatrul care surprinde glasul epocii tale. „Epoca ta” poate reprezenta un secol, o generaţie, un deceniu sau chiar şi numai un an. În aceste intervale de timp se petrec mici eroziuni în sufletul colectiv. Oamenii devin sensibili la anumite subiecte şi mai puţin sensibili la altele la care „ieri” erau foarte sensibili. Există alunecări la nivel moral, care fac dintr-o lume care ieri era ceva, o lume pe care azi n-o mai recunoşti. Teatrul de calitate surprinde lucrurile astea. Nu importă cu ce mijloace.

Cum va arăta teatrul viitorului?

Exact cum va arăta lumea în viitor. Un amestec de tehnologie şi de sensibilitate. Dar, oricum va arăta lumea, teatrul se va baza mereu pe actor.