Jumătate de viață și-a petrecut-o la Sankt Petersburg, iar cealaltă, la București, unde a semnat scenografia mai multor spectacole de la diverse teatre. Printre cele care se pot vedea azi în București se numără „Un tramvai numit dorință”, „Trei femei înalte”, „Blackbird”, „Scrisori către Casandra”, „La țigănci” (Unteatru), „Urâtul”, „Cea mai puternică” (Teatrul de Comedie), „Viză de clown” (Teatrul Odeon), „N(aum)” (Teatrul Metropolis). A renunțat la sculptură pentru scenografie sau, cum explică el însuși, n-a renunțat, ci face sculptură prin scenografie, alegând teatrul pentru că în el se regăsesc toate artele. Din Rusia în România, unde și-a făcut o viață, Vladimir Turturica a adus amintiri, gânduri, senzații care ajung, mai devreme sau mai târziu, în formele, volumele și culorile pe care le aduce în spectacole. Crede că e timp pentru toate experimentele din lume, că teatrul devine mai transparent și are nevoie de culori mai tari. În 2012, s-a încumetat să cutreiere Norvegia și munții Scandinaviei cu bicicleta, pornind într-o aventură de neuitat împreună cu actorul Lari Giorgescu. Despre norocul de a face ce-ți place, despre cum ajung ideile să se materializeze în cele din urmă, despre scenă și teatru am discutat cu scenograful într-o după-amiază de martie.
Scenografia a fost o dorință sau o întâmplare?
Mai degrabă o întâmplare. Am făcut mai întâi doi ani de sculptură și am văzut că unii colegi ai mei care studiază scenografia au o gamă mai largă de mijloace de exprimare la dispoziție, nu doar material, volum, culoare etc., ci și literatură, și muzică, și toate artele. Mi-am zis că vreau mai mult și am ales teatrul. Am dat examen de admitere la scenografie și în primul an de facultate am pus în practică dorința de a experimenta – volum, culoare, formă, costum, croitorie, tot. În anul al doilea, când am început o colaborare cu profesorul meu de atunci, scenograful Puiu Antemir, care între timp mi-a devenit foarte apropiat, am început să înțeleg ce înseamnă. Lui Puiu Antemir îi datorez intrarea mea în teatru, de la el mi-a venit dragostea pentru teatru. Așa am început să descopăr mai mult despre partea plastică și nu numai din teatru. Cu cât lucrez mai mult, cu atât cresc mai mult.
Scenografia vă satisface acum ca formă de expresie?
Mi-e dor să am timp, să pot să stau să fac numai desen, să desenez altceva decât schițe de costum și decor sau momente din spectacol, să stau să sculptez sau să fac instalații, nebunii, care nu au neapărat o finalizare. Dar toate ideile care îmi vin în intimitatea mea creativă și pe care vreau să le aplic își găsesc, încetul cu încetul, aplicare în spectacolele pe care le fac. Dacă am o idee, dacă îmi vine în gând un obiect și-l fac, se întâmplă cumva să intru în contact cu un anumit text, mai devreme sau mai târziu, și să găsesc tangențe cu obiectul acela. Dacă vreau să fac un decor din baloane, de exemplu, sau o instalație, o casă din cauciuc moale și nu am un motiv clar s-o fac, trece un timp și mi se propune un proiect și-mi spun: „Trebuie să fac casa aia de cauciuc!”. Lucrurile se întâlnesc și se leagă frumos. Mai am multe idei, care așteaptă să fie puse în practică, dar viața e lungă și avem tot timpul.
Teatrul nu se face de unul singur și nu întotdeauna ce vrei să exprimi e la unison cu toată echipa.
Sunteți mulțumit de ce ați făcut în teatru până la 30 de ani?
Și da, și nu. Sunt mulțumit că n-am pierdut timpul, că lucrez tot timpul, că aproape toate proiectele în care am intrat s-au putut duce la bun sfârșit și că ce am vrut să exprim a fost fără mari compromisuri. Nu sunt mulțumit în sensul că vreau mai mult. Dar teatrul nu se face de unul singur și nu întotdeauna ce vrei să exprimi e la unison cu toată echipa. Atunci poate e bine să faci anumite compromisuri sau să modifici un pic lucrurile. Uneori vrei mai mult și iese cât iese. Se întâmplă înainte de premieră să nu-ți iasă ce ți-ai dorit, dar să-ți spună lumea după spectacol că a fost foarte bine și atunci îți pui întrebări. Răspunsul la întrebarea „cum ar fi fost mai bine?” nu-l știi niciodată.
Aveți impresia că la noi scenografia e un fel de Cenușăreasă, că nu i se acordă importanța cuvenită?
Eu cred că s-au modificat și cerințele spectatorilor. Înainte lumea mergea la teatru pentru mai multe lucruri decât cele pentru care merge acum. Țin minte că atunci când eram mic, la Sankt Petersburg, oamenii nu veneau la teatru repede după serviciu, ca acum. Mersul la teatrul era un fel de ritual – îți luai bilet cu mult timp înainte, te pregăteai, știai poate piesa. Când mergeam la un eveniment teatral cu părinții mei, care nu sunt din zona artei, era chiar un eveniment, era mai mare atenție pentru fiecare vizită la teatru. Omul privea totul chiar ca pe o operă de artă, nu venea doar să asculte o poveste. Sau cel puțin astea sunt senzațiile mele din copilărie.
Și acum?
Se întâmplă destul de des ca scenografia să fie pur și simplu un suport pentru o poveste, fără să pună o amprentă, fără să fie o parte vie din spectacol. Anumite texte au nevoie de așa ceva, altele nu. Uneori nu contează dacă-s pereții verzi sau albaștri, contează povestea. La textele mai elevate, scenografia capătă altă dimensiune și contează și forma paharului de pe masa la care stă un anumit personaj. Acolo lucrurile sunt mult mai măsurate. La textele mari toată partea plastică joacă un rol mai mare. Și ca spectator, când merg la un astfel de spectacol, sunt mai atent.
Atunci când eram mic, la Sankt Petersburg, oamenii nu veneau la teatru repede după serviciu, ca acum. Mersul la teatrul era un fel de ritual – îți luai bilet cu mult timp înainte, te pregăteai, știai poate piesa. Când mergeam la un eveniment teatral cu părinții mei, care nu sunt din zona artei, era chiar un eveniment, era mai mare atenție pentru fiecare vizită la teatru. Omul privea totul chiar ca pe o operă de artă, nu venea doar să asculte o poveste.
De ce are nevoie un scenograf ca să fie bun?
Are nevoie să vorbească aceeași limbă cu oamenii cu care lucrează. Profesorul meu avea o vorbă, poate luată de undeva: când lucrezi la un spectacol, trebuie să și dormi cu regizorul. Relația trebuie să fie atât de strânsă, încât toți să vorbească mereu aceeași limbă, nu doar să-și facă fiecare treaba lui. Atunci devine serviciu. Scenograful trebuie să fie pe jumătate regizor și regizorul, pe jumătate scenograf. Un spectacol bun nu poate să iasă decât așa. Regizorul, scenograful, actorii, personalul tehnic sunt într-unul și același mecanism.
Aveți emoții la premieră?
Da. Dar nu reușesc mereu să vin la premieră, mai ales de un an, de când s-a mărit familia. Nu am emoții pentru cum percepe lumea spațiul scenic, ci pentru că trebuie să meargă tot spectacolul. Nu mă interesează neapărat că unuia îi place și altuia nu podeaua mea roșie, ci lucruri mai practice – să meargă tot, să alunece actorul când și unde anume trebuie pe podeaua roșie, să coboare lampa la momentul respectiv etc. Mai sunt emoții, bineînțeles, pentru lucruri care speri să aibă efect asupra spectatorului. Câteodată, dacă aș face un exercițiu de îndepărtare de ce fac în ultimii ani, nu știu dacă m-aș gândi că e vorba despre același scenograf!
Faptul că v-ați născut în altă țară, unde v-ați și petrecut copilăria, a avut vreo relevanță de vreun fel pentru prezența dvs. în teatrul din România?
Ca scenograf, m-am format în România, dar mi s-a întâmplat să fiu prezentat cu „Uite, ți-a venit domnul scenograf din Petersburg!” Altfel, n-am simțit nici ironii, nici așteptări care să aibă legătură cu asta. Doar că uneori, când se montează câte un text rusesc, sunt întrebat dacă expresia cutare e bine tradusă. Nu cred că e important pentru cei cu care lucrez faptul că sunt rus. E drept, poate că unii, când aud de Sankt Petersburg, se gândesc automat că e orașul lui Gogol.
Cum era orașul lui Gogol înainte să-l părăsiți?
Acolo mi-am petrecut copilăria, care a fost la fel de frumoasă ca a oricărui om. Doar că mergeam la mai multe muzee și aveam mai multă lumină vara! Altfel, când ești mic te bucuri pur și simplu de copilărie. Mergeam la teatru, dar întâlnirea adevărată cu teatrul a avut loc în România, unde m-am apucat de scenografie nu neapărat cu gândul că o să ajung să profesez. Am urmat mai întâi Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. Mă pregăteam, de fapt, pentru arhitectură – proiectare ambientală, dar a urmat altceva.
O viață în România.
Da, iar acum, când mă duc acasă, e deja greșit să spun „acasă”, căci familia mea, prietenii mei sunt acum aici. Simt că e acasă când ajung, totuși, orașul se schimbă, mai am doi prieteni, pe când aici numărul lor crește…
Vă place Bucureștiul?
Da, dar îmi plac și alte orașe. Cred că e vorba de obișnuință. Îmi place să lucrez în provincie, de exemplu. Acolo oamenii sunt altfel – nu sunt atât de agitați și sunt mai concentrați pe proiect. Acolo, nefiind atât de multe posibilități ca în București, lumea se concentrează pe un singur lucru și atmosfera e mai liniștită. Când merg într-un astfel de oraș, chiar nu mai fac altceva și nu mă gândesc decât la ce am de lucrat.
Îmi place să lucrez în provincie. Acolo oamenii sunt altfel – nu sunt atât de agitați și sunt mai concentrați pe proiect. Acolo, nefiind atât de multe posibilități ca în București, lumea se concentrează pe un singur lucru și atmosfera e mai liniștită.
Dar în Scandinavia când mai plecați cu bicicleta?
Aș vrea să mai fac o nebunie. A fost extraordinară călătoria mea în nord, la frig, unde zilele sunt atât de lungi și la trei dimineața e lumină. Norvegia a fost o nebunie și m-am bucurat că am putut s-o ducem până la capăt. Așa îți rămân amintiri pentru toată viața. Inconștient, în fiecare proiect intră toate amintirile acumulate până atunci. Anumite senzații, anumite întâmplări ajung pe scenă, în lucruri care au rădăcini în zone pe care le crezi uitate. Cu Andrei și Andreea Grosu de la Unteatru am lucrat, și în sensul acesta, foarte bine. E un exemplu de colaborare foarte fericită între regizor și scenograf. Dacă ne permitem să ne certăm mult și să ne bucurăm împreună, putem face și teatru împreună.
Contează dacă e un proiect în teatrul de stat sau în mediul independent?
Contează cu cine lucrezi. Cu ei, de exemplu, cred aș lucra la fel oriunde. În teatrul independent nu am buget mare, dar am libertate și o provocare mai mare. La un teatru de stat, nu pot să propun orice, bineînțeles. La Unteatru, dacă vrem o nebunie, o putem încerca. La teatrul de stat, experimentezi, dar trebuie să mergi la sigur. Iar calitatea nu depinde de buget. Am făcut spectacole mediocre cu un buget mare și spectacole foarte reușite cu un buget mic. Un spectacol bun se poate face cu foarte puțini bani. La teatrele în care merg aud de la oameni cu experiență povești despre mari scenografi care făceau haine din rămășițe pentru spectacole mari. Dacă nu-i cumpăr unui actor pantofi de 1500 de lei nu înseamnă că spectacolul nu va fi bun. Nicidecum. Dacă vrei să duci la capăt o idee, o poți face și cu puțini bani. Unteatru e un exemplu foarte bun. Dacă punem pe hârtie sumele de producție pentru toate spectacolele, o să vedem că scenografia a avut foarte puțin.
Îmi place să fiu surprins și să văd performanță și să pot să zic: Uau! Așa n-aș putea. Dacă-i văd pe Romeo și Julieta într-o baltă, vreau să mă surprindă cât de bine poate funcționa într-o baltă așa o poveste, pentru că orice text se poate face în orice spațiu.
Ce fel de teatru vă place?
Îmi place să fiu surprins și să văd performanță și să pot să zic: Uau! Așa n-aș putea. Dacă-i văd pe Romeo și Julieta într-o baltă, vreau să mă surprindă cât de bine poate funcționa într-o baltă așa o poveste, pentru că orice text se poate face în orice spațiu. Pe de altă parte, mi-e dor de comedii fără substrat foarte adânc, ca o mare petrecere, dar cu valoare artistică.
Nu se merge prea mult pe rețetă în zona comediei?
În ultima vreme au apărut atâtea săli și se fac o groază de șușe. Începe să primeze partea financiară, se fac spectacole independente mai mari, partea artistică fiind pe planul doi. Așa se câștigă mai mulți bani și e de înțeles de ce multă lume acceptă. Așa se degradează o artă, ne-o facem cu mâna noastră. Lumea vede la televizor entertainment și când ajunge la teatru e mai greu să descopere părți mai fine. E o direcție în care se merge, cu asta ne luptăm și se micșorează publicul pe care am vrea să-l vedem la teatru. Pe de altă parte, la Unteatru se formează un public permanent. Dar la televizor se formează mult mai repede și mult mai mulți decât la teatru. Suntem mai puțini, dar facem ce ne place! Mă consider noros și sunt fericit că-mi câștig existența din ce-mi place să fac cel mai mult. Am o satisfacție imensă când văd că ideile mele ajung să fie pusă în practică, că teatrul îmi aduce noi prieteni.
Nu vă pare rău că ați renunțat la sculptură?
Dacă vorbim la un nivel artistic și elevat, n-am renunțat la sculptură. În teatru lucrăm cu spațiul. Dacă sculptura e privită din afară înăuntru, teatrul e mai degrabă o sculptură privită dinăuntru în afară. Vedem scena și privirea ni se oprește în decor. Acolo vreau să văd povești care să îi facă pe oameni să-și trăiască viața mai sincer, să se gândească la ei și să vrea să înceapă să se bucure în propria lor viață. Dacă emoția se transmite către spectator, spectatorul emoționat e mult mai maleabil decât cel neemoționat. Când îmi curge o lacrimă sau încep să râd, sunt mult mai receptiv la orice idee decât atunci când stau și privesc fără nicio emoție. Dacă rămâne în lumea lui, spectatorul pleacă nemodificat de la teatru.
Dacă sculptura e privită din afară înăuntru, teatrul e mai degrabă o sculptură privită dinăuntru în afară. Vedem scena și privirea ni se oprește în decor. Acolo vreau să văd povești care să îi facă pe oameni să-și trăiască viața mai sincer, să se gândească la ei și să vrea să înceapă să se bucure în propria lor viață. Dacă emoția se transmite către spectator, spectatorul emoționat e mult mai maleabil decât cel neemoționat. Când îmi curge o lacrimă sau încep să râd, sunt mult mai receptiv la orice idee decât atunci când stau și privesc fără nicio emoție. Dacă rămâne în lumea lui, spectatorul pleacă nemodificat de la teatru.
Ce culoare are teatrul de acum?
Începe să devină mai transparent, să nu aibă o culoare foarte vizibilă. N-am auzit de mult de spectacole mari, din cele care aveau o culoare. Acum sunt mai diluate și mai transparente. Or, eu cred că trebuie să punem o culoare mai plină și mai clară în teatru.
Print