Myra Iosif
În ciuda crizei această toamnă „a nemulţumirii noastre” a rodit o puzderie de evenimente scenice, prilejuite de calendare omagiale, centenare, bicentenare etc. Autori clasici şi moderni, în operă, balet, dans, teatru, pantomimă, mai toate muzele au intrat într-o horă comună antrenând curiozitatea spectatorilor şi lăcomia cronicarilor. A urmat o intensă trepidaţie, agitaţie verbală şi scrisă, încrucişări de peniţe virtuale sau tipărite, comentarii incitante, contradictorii, pasionale. Spaţiul teatral românesc mi s-a părut, după foaia de temperatură expusă prin Festivalul Naţional şi suita următoare de evenimente, răscolit de mari prefaceri seismice! În primul rând pare un mecanism ce funcţionează cu cel puţin două, dar, de fapt, cu mai multe viteze şi evident s-a intrat, timid, dar neîndoios într-o nouă etapă.
S-a sfârşit oare domnia „baronilor”, a „boierilor”, a marilor regizori ai teatrului ultimilor douăzeci de ani? Se menţine proaspăt schimbul de valori naţionale şi internaţionale?
Cotele import-export de talente au rămas la acelaşi nivel? Ce schimbări însemnate s-au catalogat pe harta naţională a spectacolului? E limpede că un Nou Val, Teatrul de Azi al „cotidianului”, imaginea Zilei, barometrul scenic al actualităţii, al crizei naţionale, internaţionale ,,seismele noului secol” îşi reclamă imperios dreptul la oglinda scenei. Îl va obţine? L-a obţinut parţial şi nu s-a cristalizat estetic? E o tendinţă a clanurilor independente, se va instituţionaliza?
Resimt din plin atmosfera tensionată a lumii teatrale, asemănătoare stării generale de nelinişte şi scepticism, de pasiuni şi partizanate politice cu multe „victime colaterale” (vezi căderile în gol ale ICR). Unde uşor toxice pluteau în aerul Capitalei: discordie şi resemnare, patimi şi spleen-uri, verdicte şi vindicte, coterii şi clanuri, opinii schimbătoare, critici şi linguşiri, flaterie şi negaţionism, o vădită apologie a URÂTULUI cu nostalgii paseiste a marcat un vector al Festivalului. E URÂTĂ lumea de azi, chiar înfricoşătoare, şi entropia valorilor, cinismul, absurdul existenţial s-au impus prin intermediul unor mari texte, mari scriitori, cu reprezentaţii pe măsura lor: Swift, Beckett, Caragiale. Rămâne memorabil catalogul unor superbe imagini groteşti, devastatoare, stârnind un dezgust rafinat (Călătoriile lui Gulliver – Purcărete, excepţie calul!) fantastic vizualizate descompunerea şi evacuarea cinică a senilităţii, ospăţul antropofagic, rabelaisiana desfrânare, metamorfoza viscerelor în praf şi pulbere. Sau deriziunea absurdului beckettian în duet clovnesc eliberat de metafizic (Godot – tot Purcărete. Tristeţe şi ironia istoriei în faţa excelentelor spectacole caragialene: pantomima politică a Scrisorii pierdute (Mihai Mălaimare) ori, fatalitatea, eterna neşansă care însoteşte lumea multor „lefteri” (Două Loturi – Alexandru Dabija). Mari spectacole care ne expediază direct în realitatea imediată. Un cunoscut critic literar, distins editor şi-a exprimat elegant mâhnirea în faţa actualităţii neştirbite a operei clasicului naţional, un Caragiale extrem de prezent în tot ce se întâmplă AICI ACUM, replicile de neuitat defilau ca un adevarat „Breaking News” pe ecranele Bucureştilor.
În acest context, social, economic, politic şi artistic, reprezentaţia Indiile galante la Opera Naţională din Iaşi – o splendidă montare semnată de Andrei Şerban – mi-a apărut ca un meteorit căzut din cer, pe neaşteptate. De ce? Un răspuns simplu ni-l dă Maria Obretin, o tânără actriţă întâlnită pe Internet, pe „culoarele” năstruşnicului Yorick: „Oamenii au nevoie să se bucure. E atât de tristă lumea în care trăim şi atât de grave sunt lucrurile, încât cu toţii avem nevoie de bucurie…”
Montarea recentă a Operei ieşene le induce spectatorilor această bucurie, o stare de euforie, de planare în văzduh. Din start se creează o stare de SURPRIZĂ prin decorul amuzant si ingenios: un urias „kinderegg” ce se desface multiplicând spaţiile jocului prin defilarea măştilor, ameţitoarea costumaţie a balerinilor, prin exuberanţa, delirul cromatic, fantezia inepuizabilă a mişcării scenice. Ca şi Alice, întreaga sală intră în „Ţara Minunilor”, în sunetele suave, dulci ale muzicii secolului al XVIII-lea, dar, de fapt, se instalează în „Le Grand Cabaret” atât de mult gustat în lumea occidentală şi atât de puţin cunoscut în dulcea urbe a Iaşilor…
Andrei Şerban nu e la prima sa întâlnire cu încântătoarea operă-balet a lui Jean Philippe Rameau. Compusă în 1735 (a doua din cele şase opere-balet), Indiile prezintă o geometrie variabilă, cele patru intrări-tablouri desfăşurându-şi aleatoriu exotismele dincolo de Prolog în sonorităţile unei muzici „a sferelor”. „Rameau sună extrem de modern, exală «un elixir magic»”, cum declara regizorul convins şi convingând de reuşita unui original „musical tehnicolor”. Rar jucată în secolul XX în Franţa, celebrul nostru compatriot a montat Indiile în anii 2003, cred, la Paris la Opera Garnier, imens succes, de public şi presă. Nu montarea pariziană interesează (revăzuta fragmentar pe youtube), ci strălucita idee de-a introduce în repertoriul operei româneşti graţia, lumina, jerba de artificii, farmecul şi seducţia barocului. Vreau să cred că prin reprezentaţia Indiilor galante, niciodată jucată în România, Opera din Iaşi renăscuta în splendida sala post-centenară (1896) a bătrânului Teatru (care mi-a răsfăţat copilăria şi adolescenţa…) a „postat” un semnal original pe harta edificiilor muzicale europene!
Barocul în teatru, catalogat ca demodat, snob, minor şi probabil pe bună dreptate în deceniile postbelice şi chiar în anii ’70-’80 ai secolului trecut îşi anexează azi noi categorii de spectatori. Tinerii în special par – şi vor fi – atraşi prin propunerea unei noi lecturi, s-o numim post-barocă sau neo-barocă. O clară şi strălucitoare demonstraţie a acestor Indii galante, care, probabil, vor deschide o nouă carare în desişurile teatrului românesc…
Andrei Şerban utilizează aici o strategie pur brechtiană. Prin tehnica distanţării de strictă codificare a clasicismului baroc impune o şireată parodie o „mise en abime” a stilului frivol, galant, elegant, propriu amorului baroc: (Subiectul celor patru „intrări-tablouri” este linear şi identic: doi Amanţi şi Tiranul – milostiv sau crud, care le decide soarta, diferă doar locul acţiunii – evident în ţinuturi cât mai misterioase şi exotice conform gustului european al secolului al XVIII-lea: într-o Turcie cu fes, minaret şi eunuci, pe tărâmul florilor persane cu unduitoare dansatoare, la poalele înfricoşătoarelor sanctuare păzite de teribilii zei Incaşi sau în preeriile Pieilor roşii (incorect-politic – numiţi Salbaticii!!!). Dacă performanţele „deux ex machina” erau proprii barocului clasic, al marilor ceremonii cu un public-curtean fascinat de „efecte scenice”, în acest demers neo- sau post-baroc ce-l practică, Şerban savurează pe deplin „anexiunea sălii”, invazia teatrului. Nu personaje stinghere bântuie sau dansează în sală ca în Unchiul Vania, ci întregul edificiu e invadat de membrii baletului, corului, dansatori şi cântăreţi… Îi vedem şi auzim pretutindeni în fastuoasa sală de aur şi purpură: la parter, în intervalul ce duce la scenă, în lojile laterale, apoi în primul rând de loji, sus în cele trei rânduri de balcoane şi tot mai sus la galerii. Literalmente „o colonizare forţată” a sălii. Ocheada barocului, pastişa, tentaţia paradisului artificial, a toposului imaginar unde se cântă se dansează şi amestecaţi între ei – spectatorii şi interpreţii se „bat” cu flori, cu petalele de trandafiri ce plouă de sus, din cerul lui Rameau, mi se pare cea mai seducătoare imagine a Bucuriei, atât de dorită azi de public. Anul 2012 se sfârşeşte şi, fireşte, neliniştea, ca şi prevestirile realiste ale viitorului imediat cerşesc parcă un moment de repaos, de tihnă, puţină veselie.
Pledez, poate, pentru un teatru al escapismului, o estetica a refugiului oniric? Posibil…
Doamna Myra Iosif vorbește ca dintr-o carte foarte roșie, vezi exprimarea: “Se menţine proaspăt schimbul de valori naţionale şi internaţionale?”. La FNT 2012 a văzut vreo două trei spectacole, dar analizează “foaia de temperatură” a teatrului românesc, expresie curentă în articolele teatrale ale anilor ’60! Concluziile pe care le expune sunt caraghioase, specifice uneia care vede teatru doar o dată pe an, când e chemată la București, dumnezeu știe de ce! Ultima dată când am văzut-o, era la un spectacol de la Teatrul Național din Craiova, dormea cu capul dat pe spate și cu gura căscată. Cât despre “analiza” pe care o face montării lui Andrei Șerban, nu pot să spun decât că o întrece pe Florica Ichim, autoarea celebrului articol: “Tompa, mă uimești!”
Pe lângă Myra Iosif, mai avem o apariție exotică: Dieter Topp. Măcar dna Iosif a scris despre teatru în anii ’80. În schimb, dom’ Topp are în comun cu teatrul numai perioada când era invitat de selecționera CModreanu la festivalul ei național iar el o lăuda proporțional cu onorariile, cazările și diurnele încasate. Pe urmă a găsit alt festival de muls: “Viața e frumoasă”. Acolo a ținut conferințe despre genul musical, pe texte luate de pe Google. Domnul Dieter se mai pricepe la film (dă premii pe la Cluj), la cultura Europei și la cusut rochii-pantalon.
Am fost! Am văzut! Și parcă nu-mi vine să cred că s-a terminat!
Cum a fost:
http://despreopera.wordpress.com/2012/11/17/romania-galanta/