„Ispita Cioran” sau pledoarie pentru a revedea un spectacol

Că teatrul este arta efemerului e un adevăr căruia i se supun deopotrivă creatorii şi spectatorii. Că nicio reprezentaţie nu va fi vreodată la fel cu o alta, că spectacolul e o „operă de artă vie”, care se naşte, arde şi moare închisă în doar acel timp care-l deţine sunt, de asemenea, adevăruri pe care le-a trăit oricine a intrat vreodată într-o sală de teatru şi, mai ales, oricine a mers vreodată să revadă un spectacol. Dar cazul montărilor lui Gavriil Pinte, din tramvaiul care merge de la Sibiu la Răşinari este unul aparte.

„Ispita Cioran” şi „Un tramvai numit Popescu” sunt spectacole care depind mai mult decât celelalte de „efemerul” din ele şi de lângă noi, pentru că-l folosesc într-un mod cu totul special, transformându-şi-l în aliat. Fără să-mi doresc neapărat să scriu o pledoarie pentru „Ispita Cioran”, am să spun, totuşi, că este una dintre puţinele montări din România pentru care merită să te urci în tren şi să mergi până acolo să o vezi. Şi merită să faci asta în anotimpuri diferite, în zile cu temperaturi diferite, pentru că spectacolul exploatează la maximum lumea din jur pe care o face să intre în poveste. Experienţa la care Gavriil Pinte îl „supune” pe Emil Cioran, oferindu-i o falsă reîntoarcere în satul copilăriei pe care nu l-a revăzut niciodată după plecarea din România, este trăită în timp real de către spectatorii din tramvai, iar mediul întreg din afară, anotimpurile, culorile, soarele sau ploaia influenţează şi modifică până în profunzime structura spectacolului.

În primăvară, culorile, pădurea, cerul, soarele dădeau reîntoarcerii lui Cioran un fel de vitalitate absurdă şi dureroasă, creând sentimentul că totul e posibil. Pe 1 octombrie, într-una din acele zile de toamnă caldă, întreaga poveste a devenit mai tulburată, galbenul pădurii aşezându-se aproape pleonastic peste suferinţa atât de uman decupată de Gavriil Pinte din scrierile lui. De altfel, regizorul speculează din plin acest efemer şi te face să-i conştientizezi şi să-i savurezi frumuseţea, folosind întotdeauna timpul exact în spectacol: „1 octombrie 2011, ora 3 şi 14 minute. Niciodată în istoria timpului acest moment nu va mai reveni…”. Şi spectacolul n-a apucat încă iarna şi dealurile cu zăpadă din zona Răşinari…

Nu o cronică la „Ispita Cioran” mi-am propus cu acest text, ci, dincolo de pledoaria pentru montarea în sine, e o pledoarie pentru a revedea spectacolele de teatru. Şi nu întâmplător am ales drept exemplu spectacolul despre „imposibila întoarcere” a lui Cioran… Este o experienţă cu totul neobişnuită aceea de a revizita o lume, ştiind şi conştientizând perfect că lumea la care te întorci e aceeaşi şi, totuşi, de fiecare dată alta.

Într-o realitate în care timpul n-are răbdare, în care televiziunea te obişnuieşte cu ritmul înnebunitor al vieţii şi al morţii prezentate la infinit cu aceleaşi grimase, măşti mult mai puţin expresive decât măştile imobile din teatru, a te întoarce la o poveste ca să-i redescoperi ritmurile interioare devine aproape un act de disidenţă… Într-o lume în care nu-ţi ajunge timpul ca să trăieşti, să îţi acorzi răgazul de a respira aceeaşi poveste într-un alt anotimp, de a o trăi de mai multe ori, devine un gest de o inutilitate cu inflexiuni donquijoteşti…

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.