Ana Maria Iordache, Teatrologie, Anul I
Vă propunem, începând din acest număr, o secţiune specială, dedicată lucrărilor studenţilor teatrologi de la UNATC Bucureşti.
Suntem în anul lui Caragiale – rezon! Pe unii dintre noi ne preocupă să citim, să montăm şi să-l jucăm… Pe când pe noi, ceilalţi, cei ce vedem, spectatori avizaţi sau nu, cei ce scriem şi rescriem despre d`ale lui piese sau care doar mergem la teatru ne preocupă să-l găsim şi să-l înţelegem pe Caragiale, aşa cum se montează piesele lui astăzi. Astăzi când, cu nerăbdare se încearcă, să fie înlocuită, spre exemplu vechea imagine a unui Venturiano cu joben…
Aşteptăm să… şi ne tot întrebăm de ce… nu ne mai iese Caragiale într-o epocă în care pare mai actual decât cea în care şi despre care a scris. Poate că, dacă ar fi trăit astăzi, Caragiale nici nu ar mai fi scris.
Să-l înlocuim pe vechiul Caragiale, în iniţiativa noastră de a concepe spectacole actuale, cu un Caragiale lipsit de orice urmă de comic? Transformăm comediile în tragicomedii, dacă nu chiar în tragedii? Procesul invers e mult mai greu de realizat, dar, continuând aceste transformări, în curând vom reuşi să facem un „Apus de soare” comic…
„O noapte furtunoasă” de la Teatrul Nottara, producţie a cărei premieră a avut loc pe 9 martie, este un spectacol care îl traduce pe Caragiale într-un registru cu totul diferit decât cel pe care l-am învăţat noi în şcoală. E o noapte ciudată, construită de regizor într-un registru straniu. Brutală pe alocuri, plină de momente în care trebuie să te fereşti, ca nu cumva să fii, fără voie, parte din spectacol: pe post de pedeapsă, o găleată de apă în cap, primită de la Chiriac pentru a limpezi situaţia…
Să-l translatăm pe Caragiale într-o lume carnală şi brutală? Nu e prea mult sânge în această noapte, chiar dacă e ea furtunoasă? Aproape de final până şi Veta şi Ziţa se lovesc până la sânge, iar lui Rică Venturiano cineva din sală ar fi trebuit să-i cheme în ajutor un medic.
A exprima simbolul unei lumi carnale în „Venus din Urbino” a lui Tiţian este o alegere plăcută, dar nu e deja prea mult când imaginea coboară pe scenă şi completează totul? Venus ne vorbeşte despre plăcerile carnale, e prezentă tot timpul în centrul scenic, punând totul pe seama triunghiului amoros şi a onoarei pierdute de familist, dar nu cumva aceastră metaforă se pierde sub acţiunile tot mai violente de pe scenă? Brutalitatea exagerată face să dispară orice urmă de umor.
Există, totuşi, un moment din care se putea obţine un efect, dar care a rămas aproape de unul singur, el nu mai are forţa de a ne fura mai mult decât un subtil, tăcut şi scurt moment de râs. Apariţia Ziţei, în interpretarea Ralucăi Vermeşan, deşi răstoarnă imaginea clasică, nu e deloc nelalocul ei.
Un moment reuşit al spectacolului este finalul, însă nu pe de-a-ntregul. Este o opţiune potrivită să-l lăsăm pe Jurpân Dumitrache să coboare de pe scenă spre public, legat la ochi de Veta cu legătura lui Chiriac, ca o expresie a penibilei sale neputinţe de a vedea lucrurile care se petrec în jurul lui.
Lui Caragiale, însă, îi putem scoate forţat din context o replică, căci, este adevărat, „îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”, dar în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu tragedia nu stă ascunsă în spate, ci face un pas în fată şi stă mult prea mult în prim-plan.
Print