„Scene din viaţa insectelor”, un „mister” cu efect subversiv

Deşi se întâmplă într-o aură de relativă discreţie, fără să facă prea mare tam-tam în presă, ceea ce a construit Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” este un adevărat laborator teatral, care a produs până acum trei spectacole: „Furtuna”, „Familia Tot” şi, cel mai recent, „Scene din viaţa insectelor”. Într-o lume teatrală în care se vorbeşte mult despre experiment, Victor Ioan Frunză chiar face experiment. Într-o lume teatrală în care mai nimeni nu le oferă şanse tinerilor, Victor Ioan Frunză creează o trupă bine sudată, cu care face cercetare teatrală. Într-o lume teatrală în care pentru cultură banii se găsesc greu şi sediile la fel, Victor Ioan Frunză creează la Centrul UNESCO un mic teatru, cu publicul lui.

„Scene din viaţa insectelor” de Karel & Josef Capek, a treia producţie, care a avut premiera la acest început de an, continuând cercetarea începută cu celelalte două, este o alegorie care, în construcţia scenică a lui Victor Ioan Frunză, devine „mister psihedelic muzical”, aşa cum este subintitulat spectacolul. Ales prin vot liber al tuturor membrilor trupei – care, din păcate, nu poartă un nume –, textul, în forma în care e prezentat pe scenă, este o reflexie alegorică a lumii de la începuturi şi până azi, surprinsă în instantanee deopotrivă muzicale şi imagistico-hiperbolizate. Songurile nu există în original, însă „consună cu ansamblul textului”, crede Victor Ioan Frunză şi, deşi cea dintâi tentaţie este să le numeşti „brechtiene”, în cazul de faţă aş spune că e vorba mai degrabă de o poetică personală a directorului de scenă. De ce „mister psihedelic muzical”? Victor Ioan Frunză explică scurt: „Când am analizat forma finală a spectacolului, ne-am dat seama că am creat un mister, în sensul vechi şi naiv al cuvântului – misteriile teatrale. De aceea am subintitulat spectacolul: mister psihedelic muzical”.

Înainte de a fi un spectacol bine articulat, pentru un public eterogen, ceea ce creează pe scena de la Centrul UNESCO echipa de la „Scene din viaţa insectelor” este un manifest. Un manifest artistic, o formă esopică de a vorbi astăzi despre om şi evoluţia/ involuţia lui, de a dezvălui în imagini de tip instantaneu din viaţa insectelor istoria relaţiilor interumane – la început, mica istorie, cu tot ce înseamnă relaţii interpersonale, iar în partea a doua, marea istorie, cu tot ce înseamnă societate, războaie, cuceriri, politică… Montarea este cutremurătoare prin adevărurile dezvăluite aproape subversiv, pentru cruzimea camuflată în spatele unor scene ca din jocurile pentru copii, cel mai adesea pline de umor. De ce ar fi nevoie azi, când totul e la vedere, de acest tip de camuflaj mai potrivit, poate, unui regim dictatorial, în care lucrurile nu pot fi spuse, ci induse? Pentru că astăzi, mai mult ca oricând, trăim într-o lume în care dictatura este una cu mult mai subtilă, o dictatură a ostentativului, ce nu poate fi contrabalansată decât printr-o formă de subversivitate ce se adresează unui subconştient tocit.

În prima parte, o incursiune în lumea cea mică a insectelor, cu scene din lumea cea mare a oamenilor, o călătorie deschisă de visul unui vagabond care caută sensurile vieţii, cântând printre lacrimi, la lumina puternică a unui proiector pe care şi-l îndreaptă spre faţă. Un chip luminat în întuneric, încercând să înţeleagă misterele existenţei. Scenografa Adriana Grand construieşte o lume întreagă de costume în care se amestecă straniul şi grotescul, contrabalansate de umor: aripi uriaşe de fluturi, cizme colorate, paiete, gândaci mari din plastic, un scorpion cu o întreagă instalaţie de ucis, greieri cu ochelari negri, melci cu antene ca ştergătoarele de parbrize, toate aceste fiinţe creează pe scenă o faună bizară şi înspăimântătoare. Iar zâmbetul sau hohotul de râs îngheaţă pe buze când sensurile adânci ale textului ies la iveală de dincolo de povestea de suprafaţă. Fluturii care-şi caută perechea, femelele-fluture care nu vor să se împerecheze de teamă să nu-şi strice silueta, gândacii care fac bulgărele uriaş de mizerie – imaginea cu mingea mare din gunoaie, împinsă de cele două creaturi hidoase, nu se uită uşor –, greierii care îşi fac căsuţa şi se amuză pe seama altui greiere care a murit, scorpionul care-şi hrăneşte fiica ucigând greierii, parazitul care ucide copilul scorpionului, toate vorbesc despre legile după care viaţa, moartea şi iubirea guvernează lumea. Şi toate sunt mici parabole pentru lumea noastră cea mare. Songurile care însoţesc imaginile – muzica originală îi aparţine lui Tibor Cari, iar versurile lui Victor Ioan Frunză – îşi îndeplinesc cu asupra de măsură rolul de a crea acel moment de respiro pentru un exerciţiu de gândire… Şi, în plus, au efect estetic de impact şi pun în valoare o trupă de actori care cântă excelent: George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu şi Alexandra Fasolă. Cu toţii schimbă rolurile şi se mută dintr-un univers al insectelor în altul pentru a retrăi altfel aceeaşi veche poveste de când lumea.

Partea a doua, cu împărăţia furnicilor, schimbă însă registrul. Întâi, pentru că e realizată ca o operă bufă, şi apoi pentru implicaţiile social-politice subliminale. Având o rezolvare scenografică surprinzătoare. De undeva, din interiorul unui muşuroi de furnici în care se pregătesc războaie de cucerire şi se caută soluţii politico-militare, pe tavan sunt proiecate cuvinte-cheie pentru orice societate din orice timp, scrise cu roşu… Finalul, cu Efemerida care moare cântând la pian, cu o inocenţă pe care numai natura o poate distruge atât de indiferent, după ce îi dă voie să se nască şi să-şi anunţe naşterea ca pe marea taină a universului – ceea ce şi este –, restabileşte „ordinea”. Adică întunericul. Şi în întuneric un vagabond…

La nivel de interpretare, spectacolul înseamnă cinci actori care fac performanţă, asumându-şi un experiment, construind, căutând, creând – şi tocmai de aceea nu analizez performanţa fiecăruia în parte. „Scene din viaţa insectelor” – sau „misterul psihedelic muzical” – înseamnă o încercare de a face alt fel de teatru, fiind mai degrabă un eseu teatral în care o echipă gândeşte şi elaborează un sistem coerent la toate nivelurile.