„Setea” muntelui de sare şi a regizorului de inspiraţie

Ambiţia e o calitate. Una cu atât mai valoroasă pentru un tânăr absolvent al unui masterat de teatru. În cei trei ani de studiu ai ciclului de licenţă ţi se spune că acum e momentul să greşeşti; să încerci, să fii creativ şi să ai curaj. După această primă etapă ar fi de aşteptat ca următorii doi ani să reprezinte saltul calitativ mult aşteptat de la inocenţă şi timiditate către profesionalism, încredere şi verticalitate artistică.

Vizionând spectacolul „Setea” după „Setea muntelui de sare” de Marin Sorescu nu mai sunt la fel de sigură de miza celor doi ani petrecuţi în calitate de masterand al UNATC. Când alegi să montezi un spectacol alcătuit din trei monoloage atât de cunoscute în istoria teatrului românesc îţi asumi riscul de a crea aşteptări; în special când publicul spectator e unul avizat, cu pretenţii, fiind vorba mai ales de profesori şi colegi studenţi. Ambiţitia a fost mare într-adevăr. Experimentul, pentru că nu pot vorbi altfel despre acest spectacol, nu a demonstrat, însă, nimic. Nici măcar nu a confirmat valoarea textelor pe care le studiem cu toţii în şcoală, nici nu a contribuit cu un plus valoare la tematica acestora, nici nu a oferit recitaluri actoriceşti; pe scurt, a fost o încercare curajoasă, dar atât. Singurul element merituos al spectacolului este scenografia semnată de Balázs Gyöngyi care a funcţionat rotund, creând atmosferă şi convenţie coerentă, bine pusă în valoare de light designul lui Daniel Klinger.

De unde a pornit totul. Presupun că de la neînţelegerea textelor şi de la fascinaţia în faţa lor. Tentaţia de a îi pune în acelaşi timp pe scenă pe Iona, Paracliser şi Irina din „Matca” este mare. La un moment dat, furată de gândurile mele, mă gândeam în timpul spectacolului, fabulând, la posibilitatea unui exerciţiu de imaginaţie în care Iona să fie soţul Irinei, iar paracliserul copilul lor ajuns la maturitate. Nu aceasta a fost intenţia montării, doar că văzându-i pe toţi laolaltă nu m-am putut abţine să nu îi leg cumva între ei. Regizoarea Kedves Emőke nu a simţit această nevoie decât foarte vag, la începutul spectacolului, când cei trei îşi vedeau liniştiţi fiecare de vorbele lui şi alcătuiau un soi de turn babel din care publicul e nevoit să aleagă vocea pe care să o asculte. M-a interest propunerea în măsura în care aşa am putut să fac imediat diferenţa între calitatea jocului actoricesc: în timp ce privirea îmi fugea la Andrei Merchea (Paracliserul) chiar şi atunci când fabrica tăcut lumânări – concentrat, atent, liniştit şi foarte devotat personajului – pe Răzvan Ropotan (Iona) tindeam să nu îl aud nici măcar atunci când nuanţa şi rafina excesiv cuvintele, muşca fiecare consoană şi se agita demonstrativ ca un leu în cuşcă fără să ştie prea bine de ce o face. Excesul m-a făcut să aleg economia de mijloace. Avându-le faţă în faţă nu poţi să nu le compari. Pe Simona Pop am observant-o în ambele ipostaze – când stridentă prin prea-plinul de răsfăţ şi infantilism de care nu aş fi bănuit-o niciodată pe Irina din „Matca”, când încercând să se impună prin seriozitatea şi profunzimea cu care depăna un text care îi rămâne până la final străin.

Dorind să îi desparţi nu doar fizic, ci şi la nivel psihologic şi spiritual pe cei trei protagonişti, comiţi prima eroare. Ei provin din acelaşi spaţiu sufletesc, seamănă, arhetipal au aceleaşi rădăcini. Iona nu e un pescar schizoid, înfumurat şi grosier, Irina nu e o fetiţă luată pe nepregătite de ape şi viaţă, iar Paracliserul nu e un executant resemnat. Personajele sunt mai puţin oameni şi mai mult idei. Umanizându-i atât de brutal şi atribuindu-le atitudini concrete de dragul firescului, echilibrul fragil dintre omul-idee şi omul-om, conţinut în fibra celor trei, se pierde ca fumul lumânărilor aprinse cu grijă şi smerenie de Andrei Merchea. La drept vorbind, el e singurul care joacă la limită acest balans. E precis şi civil în acţiuni, dar lucid şi curat în gând. Ceilalţi doi amestecă jocul cu joaca şi subtilitatea se pierde.

E de admirat ambiţia, e de aplaudat intenţia, e de luat în calcul ideea. Spectacolul însă nu are nici rotunjime, nici miză, nici final. Chiar dacă e inventiv pare lung şi nici măcar plăcerea de a asculta textele lui Sorescu nu e satisfăcută din cauza interpretărilor stângace şi nesigure. Eu am ieşit din sală cu o senzaţie de disconfort termic, cu gândul la cât de cald trebuie să le fi fost lor pe scenă, îmbrăcaţi în costume groase, sub reflectoare, dacă eu, în sală, în cămaşă de in cu mânecă scurtă am respirat cu greu. Abia apoi m-am gândit cu părere de rău la farmecul lecturii celor trei piese, apoi la faptul că într-adevăr îmi era sete şi apoi la ale mele.

Exerciţiile sunt bune, trebuie însă asumate şi duse până la capăt. Curajul se consumă dacă nu e alimentat cu idei noi care să îl susţină şi să îl ridice la stadiul de propunere măcar. Începutul de drum ne e obligatoriu să fie un demaraj în trombă. Poate să fie în ralanti. Ce contează, însă, e să nu ţi se caleze motorul.