Simona Flueraru, Teatrologie, Anul I
S-a încheiat Festivalul Shakespeare. 10 zile de teatru la Craiova şi Bucureşti. O proiecţie de film: „Richard III” în regia lui Al Pacino. Un om simplu, pe stradă. O replică: „Shakespeare ne învaţă să simţim”. Noi am uitat? Sau am uitat să exprimăm. Sau poate doar unii dintre noi au uitat. Şi ne mai învaţă să vedem. Poate acestea sunt două dintre motivele pentru care o piesă de Shakespeare montată într-o variantă modernistă, minimalistă sau hiperstilizată riscă să piardă din substanţă sau, cum ar spune dansatorii de dans sportiv, riscă să nu mai fie „în caracter”. Din fericire, aceasta nu este o regulă. Iar reîntâlnirea cu Shakespeare, într-o formă în care Shakespeare rămâne, totuşi, Shakespeare, are darul de a reface armonia unei lumi rareori armonioase şi tot mai agresive.
Poate că starea aceasta este un reziduu al crizei postmoderne de pierdere a identităţii. Deşi pentru unii dintre noi criza pare a fi fost rezolvată de postpostmodernism. Unii am redobândit o identitate şi un set de principii. Dar nu pe ale noastre. Pe ale altora. Ale celor mai puternici. Chiar dacă modelele nu sunt neapărat valabile din punct de vedere etic, răpiţi de vraja unei vorbe bine ticluite, rostite semidetaşat, avem disponibilitatea de a schimba oricând propria direcţie de mers cu direcţia de mers a celuilalt. În jocul dominat-dominator câştigă întotdeauna Iago. Altădată, chiar în lipsa jocului, tentaţia de a împrumuta felul de-a fi al celuilalt sau modelul de comportament „de succes”– în viziunea noastră – e aproape irezistibilă.
Pentru alţii însă criza postmodernă nu s-a sfârşit. Tributari ai unei neguri care refuză să se disipeze, frânţi, trăind fragmentar, în penumbră deseori, luptând cu propriile temeri, mai caută un drum. Al lor propriu. Un demers îndrăzneţ şi nu tocmai uşor în condiţiile în care cotidianul nu ajută, iar supapele riscă să nu mai funcţioneze nici ele. În permanentă confruntare cu o lume multicoloră în care un gest de prietenie este considerat un drept câştigat; o politeţe, o invitaţie la familiaritate, în care admiraţia e rară, iar agresivitatea e peste tot, chiar şi printre oamenii rafinaţi, în care oamenii mari şi-au pierdut inocenţa, iar copiii aproape nu mai au acces la ea, în care principiul verticalităţii este înlocuit de principiul trestiei în vânt, iar plânsul nu mai are valenţa unei înfrângeri universale cum spunea mai demult Andrei Pleşu, ci e mai curând expresia înfrângerii omului de către om, e greu să ai curajul afirmării propriilor sentimente sau al discernământului. E greu, dar nu imposibil, iar când nu ne putem ajuta singuri, ne poate ajuta, întru pildă… Shakespeare?
Print