Maria Seiculescu
Inaugurăm în acest număr o rubrică dedicată tinerilor teatrologi, în care îi invităm să scrie… Maria Seiculescu este studentă în anul I la secţia Teatrologie a Facultăţii de Teatru, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
Teatrul Naţional Bucureşti aduce în repertoriul său un nou spectacol care surprinde încă din prima scenă printr-o soluţie scenografică atragătoare. Cu un subiect actual, „Vizita bătrânei doamne” îi oferă spectatorului o interesantă temă de gândire. Întrebarea pe care o propun deopotrivă montarea de la TNB ce are la bază cea mai celebră piesă scrisă de scriitorul elveţian, Friedrich Dürrenmatt, în 1956, şi care se dovedeşti şi azi la fel de actuală este: oare oamenii au o limită când este vorba de bani?
Regizorul Alexander Morfov aduce, însă, o nouă viziune în transpunerea acesteia în spectacol. El lucrează asupra textului, aducând o perspectivă proprie asupra acţiunii şi a personajelor. Povestea femeii îmbogăţite care se întoarce în oraşul natal pentru a-şi face dreptate prin puterea banului este firul principal pe care regizorul îl alege. Şi surprinde mai ales prin felul cum foloseşte comicul de situaţie şi de caracter, precum în scenele în care este pregătită sosirea „Bătrânei doamne”, momente pline de umor şi care ce nu prevestesc nimic din drama care va veni. Finalul, răspuns la întrebărea principale, este transpus în spectacol simplu, dar plin de farmec, prin mişcare scenică, muzică şi ecleraj. Rolul presei, destul de important în piesă, păleşte în spectacol, unde regia acordă o mai mare importanţă transformării din interiorul personajelor.
Alexander Morfov reuşeşte să unească armonios scenografia, muzica, jocul actorilor şi mişcarea scenică. El va aduce pe scenă un fel de puzzle cu mai multe soluţii prin care decorul se schimbă repetat şi creează cadre diferite, în care acţiunea înfloreşte şi se dezvoltă. Odată „creat” oraşul Güllen, urmează să fie prezentaţi cetăţenii acestuia. Regizorul foloseşte o distribuţie amplă, în care fiecare personaj este construit coerent.
Klara este femeia ce a suferit în tinereţe din cauza lui Albert, primul băiat pe care l-a iubit, care nu a vrut să-şi recunoască propriul copil, a trădat-o, iar acum ea vrea să se răzbune. Alungată din oraş, însărcinată, urmarea este evidentă. Bogăţia dobândită prin căsătoria cu un bătrân milos nu va fi decât un pas în proiectul său de răzbunare. Această femeie puternică este interpretată de Maia Morgenstern, care pune accentul în primul rând pe suferinţa îndurată, greu de imaginat. Ea reuşeşte să accentueze tocmai acele linii groteşti sugerate de autor, deşi exagerează pe alocuri. Acuzatul, Alfred, iubitul din tinereţe, este un om aparent fericit, dar care, pe parcursul spectacolului trece printr-o serie de stări pe care actorul Mircea Rusu le pune bine în evidenţă, reuşind să reliefeze felul în care în final se supune destinului.
Pornind de la persoanele importante ale oraşului, primarul, poliţistul, doctorul, ce aduc în faţa spectatorului imaginea caricaturizată a acestor oficialităţi, regizorul continuă cu preotul şi învăţătorul, care mai prezintă o urmă de conştiinţă. Bine aleşi, actorii dau culoare unui univers mort şi pun în evidenţă naivitatea oamenilor, dar mai ales slăbiciunea.
Marius Rizea (primarul) surprinde bine în personajul său o viclenie ascunsă, dar şi o mare laşitate, care îl împinge să-i aducă lui Alfred un pistol, căci el nu are puterea şi curajul de a face dreptate. Răzvan Oprea interpretează cu farmec eternul poliţist, parodiat din toate timpurile, accentuând calitatea de supus care întotdeauna îndeplineşte ordinele, în funcţie de necesităţi… Dragoş Ionescu este preotul; el reuşeşte să traducă bine în scenă lupta personajului între credinţă şi nevoie pur umană, adesea căpătând accente comică-ridicole.
Momentele coregrafice sunt importante şi implică o mare parte din distribuţie. În concordanţă cu acţiunea, ele sugerează subtil stări ce se doresc accentuate şi prin non-cuvinte, precum tangoul final.
Costumele au, de asemenea, o importanţă specială. Culorile sunt bine alese de Andrada Chiriac: culori vii pentru tineri, roşul aprins pentru Karla, albastru pentru poliţişti şi griuri pentru cei mai în vârstă.
Iar scenografia ambiţioasă şi spectaculoasă, semnată Nikola Toromanov, prin felul cum foloseşte spaţiul scenei de la Sala Mare, creează mai multe planuri ce conduc la o armonie vizuală, pe care regizorul o foloseşte până la ultimul element.
Atmosfera astfel creată este inovativă, atrăgătoare şi repede asimilată de public, ceea ce face ca spectacolul „Vizita bătrânei doamne” să fie un succes pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
cum se poate ca un spectacol mediocru, în cel mai adevărat sens al cuvântului, să treacă drept o realizare meritorie a unui teatru care se scaldă în mediocritate!
am pretinde mai mult profesionalism în abordarea unor puncte de vedere pentru cele mai importante scene româneşti!
din păcate faţă de cei doi realizatori străini nu poţi avea decât politeţea afişată pentru un oaspete, dar din nefericire, nerealizarea le aparţine în totalitate.