„Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt” de Ana-Maria Nistor
Da, mă declar vinovată! Sunt subiectivă şi mă puteţi condamna. Dar numai aceia dintre voi care deţineţi aura neştirbită a obiectivităţii pure în faţa artei. Cei care aţi descoperit unitatea de măsură pentru talent, care aţi inventat instrumente care pot cântări geniul sau care pot transcrie în formulă matematică emoţia. Altfel, vă declar eu pe voi vinovaţi, egalii mei, fraţi aşadar prin „păcatul” de a fi oameni.
Obiectivându-mi cât mai optim subiectivitatea, ca un pariu cu mine însămi, aleg riscant să vorbesc despre profesorul de la care ştiu o bună parte din ceea ce ştiu, de la care am învăţat să ştiu că nu ştiu şi unde să caut când vreau să ştiu. Mie îmi place să mă joc periculos de-a frumosul, să mă descopăr prin îndrăzneli şi să mă pun în ipostaze ciudate. Acum, de exemplu, combin din ochi calitatea de student recunoscător, cu cea de critic în devenire, iubitor de teatru, lector in fabula, copil neastâmpărat care probează hainele oamenilor mari.
Ana-Maria Nistor, profesorul meu de Istoria Teatrului Universal, a scris o carte – „Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt”. De la bun început trebuie să ştiţi că nu este un clasament în urma cărora Shakespeare şi Cehov primesc diplome şi coroniţe. Busola care a păstrat cursul neabătut al acestui parcurs se numeşte „cronologie”. Începem voiajul pe apele când tulburi, când calme ale teatrului în anul 458 î.Hr., avându-l la cârmă pe Eschil, cu tot echipajul său de eroi tragici şi ajungem la ţărm la început de secol XXI, cu Neil LaBute şi „Forma lucrurilor” sale. Bineînţeles că lipsesc porturi importante în care vasul de croazieră al istoriei teatrului nu a acostat, că unele insule splendide au fost ocolite, că lumea întreagă nu a putut încăpea într-un sejur de 100 de piese. Dacă sunteţi oameni, aşa cum vă atrăgeam atenţia la început, vă va fi uşor să înţelegeţi de ce. Iar dacă nu, răspunsul se regăseşte în titlul cărţii. „Frumos” nu înseamnă nici important, nici monumental, nici, nici, nici…
Acest volum care adună între două coperte moi 400 de pagini despre teatru, pentru mine este ca o carte de basme. Ana-Maria Nistor a scris povestea poveştii din piesă, pe îndelete, ca un dascăl sfătos şi răbdător care îşi contaminează elevii din calsele mici de bucuria lecturii. Cartea are acea căldură pe care, eu cel puţin, o uitasem de când m-am obişnuit cu răceala luminii din ecranul calculatorului şi cu informaţia sterilă obţinută cu mouse-ul. Asemeni unui spectacol de teatru, are atmosferă şi stil. 100 de stiluri. Pentru că fiecare poveste are ritmul ei, respiră şi e lăsată să îşi arate potenţialul întreg. Înţelegi de ce fiecare în parte e într-adevăr frumoasă şi îşi merită locul în rândul basmelor vivante destinate scândurei scenei. Privite aşa, piesele capătă autonomie şi se împlinesc în pagină – poate pentru prima oară. Este bine-cunoscut faptul că o piesă nu îşi atinge finalitatea decât atunci când se materializează într-un spectacol. Atunci începe să trăiască. Aceste 100 de opere norocoase au avut şansa ca odată filtrate prin sensibilitatea teoreticianului cu talent să îşi găsească rotunjimea încă din pagină. Citeşti piesa, citeşti povestea şi vrei să vezi spectacolul – pe cel din spatele rândurilor scrise de Ana-Maria Nistor.
Cartea este fără doar şi poate un instrument util studenţilor, elevilor sau omenilor de teatru. Celor inteligenţi, aş adăuga eu; altfel, nu aş sfătui pe nimeni să se lanseze în a spune că „Prin Oltenia se amestecă vii cu morţii” sau că „Umorul e fabulos până la lugubru de parcă absurdul se învaţă la şcoala din sudul ţării”, atunci când are de discutat despre „Gaiţele” lui Kiriţescu, fără a le fi citit. Umorul Anei-Maria Nistor e într-adevăr fabulos, la fel şi licenţele sale poetice, şi dacă nu cunoşti piesa, nu o să înţelegi de ce ne mai distrăm şi noi puţin, nu-i aşa ţaţo?, că a venit Wanda în oraş. Cred, însă, că instrucţiunile de folosire ale acestei cărţi sunt de prisos. Fie că citeşti întâi „Faust”, apoi povestea pentru a-ţi limpezi impresiile, fie că te contaminezi de frumos şi trebuie să citeşti cu ochii tăi ce a scris Pirandello, utilitatea „Celor mai frumoase 100 de piese povestite pe scurt” nu cred că mai are nevoie de nicio explicaţie.
M-am jucat ce m-am jucat eu cu focul şi văd că în cutia cu chibrituri mi-a mai rămas un singur băţ. Probabil că nu m-am ars până acum datorită sincerităţii pe care o arborez mereu ca batistă albă ori de câte ori încep să scriu. Aprind şi ultima flacără şi o las să mă ardă. De dragul jocului şi al spectatorilor tot mai avizi de senzaţional. Altfel ar fi banal, iar eu încă visez să fiu super-erou când o să cresc mare.
„Nu cunosc profesor eu. Eu nu am profesor. Eu am Prieten!”
Print
Frumos final! Bravo!