Lumea nu e deloc aşa de colorată precum o vedem cu ochii noştri sănătoşi. Nici măcar în sepia, filtrată prin aplicaţiile de care suntem dependenţi. Şi nici adumbrită de lentilele polarizate ale ochelarilor noştri de firmă. Lumea e monocromă; între alb şi negru, cu infinite nuanţe de gri. Lumea e aşa cum o visează cei mai mulţi dintre noi. Binele şi răul se combină în proporţii inconstante, se murdăresc unul pe celălalt şi din lichidul rezidual pe care îl supurează ne mânjim noi vieţile în griuri pe care le pastelăm care cum ne pricepem. Trăim sub un cer deloc albastru şi privim către un orizont pictat de o mână nu foarte talentată.
Spectacolul “1949 (Judecata)” de Bogdan Adrian Toma şi Emanuel Pârvu de la Teatrul Metropolis spune exact povestea acestei magme cenuşii care ne îneacă existenţa. Într-o cameră etanşă, cu pereţi de plexiglas, luminată rece şi foarte crud de un tavan cu leduri, anul este 1949, iar locul este o celulă de anchetă a Securităţii. Un ofiţer cu haină de piele scoate dintr-o servietă destul de ponosită câteva obiecte ce provoacă durere. Un bărbat îmbrăcat în negru, cu barbă, cătuşe la mâini şi urme de lovituri pe faţă îl priveşte în tăcere. Dialogul celor doi traversează în 100 de minute toate tonurile de gri de la albul nevinovăţiei la negrul păcatului. Un ofiţer de securitate şi un preot închişi ermetic în metafora griului absolut.
Emanuel Pârvu a conceput acest spectacol ca pe o scenă de film poliţist în care montajul este realizat prin focusul precis alternat între cele două personaje. Tonurile atent echilibrate, ritmul ca de cardiogramă care se sparge la intervale neregulate prin izbucniri ce fac acţiunea să meargă mai departe, dozarea precisă a informaţiilor primite de spectatori, structura gândită în amănunt, detaliile şi surprizele plasate inteligent, întreg ansamblul spectacolului funcţionează ca un vehicul perfect pentru această călătorie în adâncul sufocant al unui adevăr ce implică risc şi disconfort. Felul în care realitatea se reconfigurează cu fiecare nou amănunt pe care îl adaugă cursul anchetei, ponderea de vinovăţie care creşte în defavoarea sentimentului de revoltă la adresa unui sistem pe care îl ştii a fi fost malign şi diabolic, contururile care încep să devină neclare printre contradicţiile ce îţi virusează impresiile pe care le ai parcă dintotdeauna despre o perioadă pe care o ştii pe de rost din cărţile de istorie şi poveştile cu torţionari. Personajele nu sunt un demon şi un martir, ci doi oameni care acţionează similar din convingeri diferite; dar la fel de atroce, definitiv şi până la capăt.
Dacă la început premisa îţi pare foarte familiară, poţi aproape anticipa toţi paşii unei anchete pe care ai mai văzut-o prin filme şi ai mai citit-o prin cărţi, inversarea bruscă a raportului de forţe răstoarnă odată cu desfăşurarea acţiunii şi percepţia ta despre un trecut încă recent; te întrebi în sala de teatru dacă nu cumva ce ştiai că ştii poate fi şi puţin altfel. Primeşti dintr-odată un unghi din care să priveşti prin ochii agresorului, în timp ce victima îşi pierde aura de mucenic. Şi te întrebi, poate pentru prima dată: “Şi dacă…?” Iar acest sentiment e foarte personal, acut şi pune în mişcare un întreg mecanism în cascadă de gânduri şi interogaţii. Ajungi să te gândeşti la concepte precum adevăr şi dreptate şi îţi dai seama că adevărurile bătute în cuie sunt, de fapt, scrise cu cenuşă.
Acest dialog intens şi extrem de concentrat, brutal şi dur, funcţionează atât de eficient pentru că este, de fapt, o mostră de performanţă actoricească. Fără niciun alt sprijin sau artificiu sub lumina albă care nu ascunde nimic, doi actori construiesc o relaţie care funcţionează perfect. Adrian Titieni are acel firesc artistic deloc gonflat, îşi priveşte partenerul în ochi cu sinceritate şi are răbdarea de a construi un personaj care duce publicul acolo unde îşi propune; cu măsură, cu calm şi intensitate bine dozată. Emanuel Pârvu are o energie creatoare, un soi de implozie controlată pe care o detonează la intervale precise. Cu inteligenţă scenică şi un simţ perfect al ritmului, conduce acţiunea cu o mână sigură şi nu lasă niciun amănunt la întâmplare. Este impresionant cum îl umanizează pe acest securist pe care suntem obişnuiţi dintotdeauna să îl urâm. La final, după ce vezi un colţ de istorie prin ochii lui, după ce îi asculţi porţia de adevăr murdărit de acelaşi gri cu al celui pe care îl credeai erou, nu mai vezi un demon cu chip de om, ci doar omul din spatele poveştilor cu demoni. Şi te emoţinezi şi nu ştii de ce, dar te simţi tu însuţi vinovat.
“1949 (Judecata)”, spectacolul conceput şi regizat de Emanuel Pârvu în Sala Nocturne a Teatrului Metropolis este unul dintre acele prilejuri rare de a învăţa puţin în plus despre tine însuţi în sala de teatru. Este un spectacol impecabil din punct de vedere artistic, pe care doar greşelile tehnice şi zgomotul venit din afara sălii îl pot bruia; un sunetist nu foarte priceput, un microfon care se defectează, glasuri care conversează în hol, orice interferenţă nefericită ciobeşte sfera perfectă închisă în cubul cu pereţi transparenţi. Iar un act artistic atât de performant trebuie îngrijit cu atenţie, pentru a fi perfect; tocmai pentru că spune povestea imperfecţiunii din fiecare dintre noi.
Teatrul Metropolis
1949 (Judecata)
Un text de Bogdan Adrian Toma și Emanuel Pârvu
Asistent regie: Bogdan Tulbure
Asistent scenografie: Andrei Sova
Muzica: Mihai Pocorschi
Regie, concept, scenografie: Emanuel Pârvu
Cu: Adrian Titieni și Emanuel Pârvu