Biblioteca „Primăvara”, bibelourile aşezate pe mileurile din macrameu, televizorul la care se prind „bulgarii”, antena de pe bloc, carpeta de pe perete, cravata roşie de pionier, uniforma şi cureaua cu stemă, pungile cu gumă turbo aduse pe şest în ţară, frigul din case, parizerul fript pe reşou, pâinea prăjită pe reşou, întunericul, neputinţa, leşinul la coadă la zahăr, frica… Pentru cei care n-au apucat să trăiască în acei ani dinainte de Revoluţia din 1989, toate sunt poveşti. La limita cu ficţiunea, la limita cu literatura SF – o viaţă pe o altă planetă, cu legile ei proprii, cu aerul ei straniu, cu hainele care recompun un întreg univers şi care în acelaşi timp reflectă şi-şi pun amprenta asupra unei structuri interioare tipice, cu un desen aproape irecognoscibil azi.
Spectacolul „Anul dispărut. 1989”, după un text scris de Peca Ştefan, în regia Anei Mărgineanu, a avut premiera la Teatrul Mic din Bucureşti la acest sfârşit de an, când se împlinesc 26 de ani de la Revoluţie. Montarea este în primul rând o retrospectivă subiectivă a unei lumi, recompuse ca un puzzle din bucăţi de informaţie, din poveşti personale, din amintiri, din crâmpeie de imagini care ne-au rămas înfipte în memorie, tuturor celor care am trăit fie şi câţiva ani în acea perioadă, chiar dacă sfertul de secol scurs de atunci le-a estompat. Dar, mai mult decât o retrospectivă, montarea de la Teatrul Mic reprezintă şi o interogaţie asupra acestor 26 de ani, asupra lumii noastre, deschizând multiple direcţii de discuţie şi propunând întrebări la care răspunsurile nu sunt deloc comode. Iar povestea lui Nae Gavrilă, muncitorul cu ochi de sticlă, cu care se încheie spectacolul, este probabil cea mai amară. O poveste care-ţi lasă un nod teribil în gât şi un sentiment acut de neputinţă, dublat de revoltă.
La intrare, fiecare spectator trage dintr-un bol de sticlă un bilet cu un număr. În timpul spectacolului, care are o latură interactivă, sunt trase la sorţi câteva numere, iar posesorii lor intră în relaţie directă cu ce se întâmplă pe scenă. Mărturisesc că, la final, după ce Gheorghe Visu a spus povestea lui Nae Gavrilă şi a lansat în sală cea mai dureroasă dintre întrebările din întregul spectacol, nu m-am ridicat în picioare şi am ascuns biletul – povestea însă e bine s-o ascultaţi chiar la teatru, impactul va fi garantat. Era numărul 73 şi Gheorghe Visu căuta insistent un răspuns în sala unde se lăsase tăcerea. L-am mototolit în palmă, cu jenă, şi am preferat să-l ascund, pentru că, orice răspuns ai fi dat, da sau nu, ar fi fost la fel de greşit şi de dureros.
„Anul dispărut. 1989” porneşte, așadar, de la ideea că Revoluţia din decembrie 1989, prin impactul ei extraordinar, a umbrit toate celelalte 11 luni, aproape le-a şters din memorie. Anul 1989 înseamnă Revoluţia. Cei doi creatori, Peca Ştefan şi Ana Mărgineanu, au încercat să refacă însă mica istorie a celor 11 luni dinainte, cu toate traumele şi poveştile lor. Să readucă în memoria activă detalii de viaţă îngropate adânc. Astfel a rezultat o hartă destul de fidelă a planetei România din anul 1989. Pentru unii, anul tinereţii, pentru alţii, anul începutului adolescenţei, pentru alţii, anul copilăriei, pentru alţii, pură ficţiune. Pentru cei născuţi după 1989, anul acela şi epoca aceea sunt doar „istorii interesante”, pentru ceilalţi sunt răni care încep să sângereze. De aceea, spectacolul de la Teatrul Mic are funcţii multiple. Cercetare, interogare, restituire a istoriei, poveste.
Luând istoriile personale ale celor care au lucrat în Teatrul Mic, ale lui însuşi, ale actorilor care joacă în spectacol, Peca Ştefan reuşeşte un text compus din mai multe poveşti, care ating diverse zone ale realităţii din epocă, de la viaţa şi relaţiile de familie, de cuplu, la atmosfera din şcoli, la Europa liberă, la atmosfera din teatru, la sarcinile pe cale de partid, la gustul estetic, reflectat în haine şi în interioarele caselor, la preocupările oamenilor. Un soi de nostalgie detaşată pluteşte peste toate, ca o patină personală a celor 26 de ani scurşi de atunci. Nimic nu mai e la fel, dar totul a rămas undeva în structura noastră interioară, a celor care am trăit atunci, a celor care de pe scenă sau din sală au povestit unde erau la Revoluţie, chiar şi a celor care s-au născut după, în familii care îşi trăiseră viaţa în acel regim, infiltrat deja în ADN. Felul cum surprinde această amprentă pe care vremurile şi-au pus-o asupra oamenilor este marele pariu câştigat al spectacolului, ca o explicaţie subtilă şi dureroasă a ceea ce suntem astăzi, ca o oglindă a ceea ce nu vrem să vedem, a acelui trecut personal la care ne-am blocat singuri accesul.
Spectacolul se deschide cu povestioare ale tuturor actorilor implicaţi în proiect, fiecare arogându-şi personalitatea unui alt coleg, fiecare jucându-l pe celălalt, Isabela Neamţu pe Maria Ploae, Maria Ploae pe Peca Ştefan, Gheorghe Visu pe Ilinca Manolache, ca într-un joc în care fiecare schimbă măştile cu ale celuilalt, un foarte inteligent şi reuşit exerciţiu de actorie. Urmează câteva episoade bine construite şi absolut exemplificative: o scenă din culisele Teatrului Mic în vremea în care era condus de Dinu Săraru (interpretat adorabil de Gheorghe Visu, interpretat la rândul lui de Viorel Cojanu…). O scenă dintr-o şcoală, de la Clubul Cutezătorii, cu Ilinca Manolache într-un rol ireproşabil, în care cruzimea copiilor educaţi în familii comuniste iese la iveală ca o maladie de nevindecat, plus absurdul şedinţelor cu părinţii şi spaimele celor care aveau norocul (sau ghinionul) de a avea rude în străinătate, care le aduceau video şi casete, gumă turbo şi penar cu Mickey Mouse… Şi o scenă teribilă şi dureroasă ca o operaţie fără anestezie, în care o fată de 17 ani (Ilinca Manolache), îndrăgostită de un tânăr poet, cu care rămâne însărcinată şi vrea să fugă din ţară (ca să-şi crească într-o altă lume copilul), e împiedicată de familie, de părinţi (Maria Ploae şi Gheorghe Visu), de soră şi de cumnat (Isabela Neamţu şi Virgil Aioanei), să iasă din casă. Nişte ţuică turnată pe gât cu forţa, direct din sticlă, ca să o anihileze, sub semnul iubirii părinteşti, plus un telefon la doctorul Albu, care să o facă din nou ca nouă… Momentul e de o cruzime absurdă, o poveste cu final tragic, pe care, dacă aveţi noroc, o veţi descoperi în deplinătatea ei, la faţa locului. Spun, „dacă aveţi noroc”, pentru că Ana Mărgineanu a gândit două dintre scene, undeva, în afara sălii de spectacol, iar la ele asistă doar cei norocoşi, al căror număr e extras din bolul de sticlă. Ceilalţi doar şi le imaginează sau revin în sală până când sorţii sunt de partea lor. (Nu m-am numărat printre norocoşi, dar mi s-a şoptit că una dintre ele se întâmplă undeva, într-o maşină care reface un traseu prin zona Pieţei Universităţii, în care povestea Luminiţei, fata de 17 ani, care avea să moară la Revoluţie, se dezvăluie în toate amănuntele ei de roman…).
Toţi cei şapte actori implicaţi în spectacol – Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Virgil Aioanei – fac schimb de roluri de la o scenă la alta, jucându-se cu vocile narative, jonglând cu personalităţi multiple şi trecând de la istorii personale ficţionalizate, la comentarii, în creaţii absolut remarcabile. Pe fundal, imagini cu Ceauşescu. Ca un blestem, avem în sânge vocea lui Ceauşescu… E un moment excelent, acela în care Ilinca Manolache imită, parcă bântuită de un discurs pe care creierele noastre l-a înregistrat pentru totdeauna, inflexiunile din vocea dictatorului.
Scenografia Andei Pop recreează din mici bucăţi o imagine de muzeu, dintr-un timp dispărut. Ca un glob de sticlă, în care sunt închise obiecte aparţinând clar acelui timp şi acelui spaţiu. La sfârşit, piesele reunite ale bibliotecii „Primăvara” se aşază în faţă, ca o cortină în spatele căreia se închide un timp la care nu mai avem acces, dar pe care-l purtăm în noi. Şi din sertare ies oameni-gânduri. Şi teribila poveste a lui Nae Gavrilă, muncitorul cu ochi de sticlă.
Teatrul Mic
„Anul dispărut. 1989” de Peca Ştefan
Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Anda Pop
Coregrafia: Andreea Duţă
Video design: Cinty Ionescu
Distribuţia: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei
Foto: Andrei Runcanu
Print