La cea de-a V-a ediție, organizatorii FEST(in) pe Bulevard și-au propus să introducă pe lângă secțiunea deja cunoscută, Bulevardul Comediei, și una dedicată crizei adolescenței, în cadrul căreia a fost selectată o gamă largă de spectacole din România și din străinătate. Ce subiecte îi preocupă pe adolescenți? Cum îi putem aduce la teatru? Care este limbajul care îi atrage și cum poate fi asimilat? La toate aceste întrebări au încercat să răspundă regizorii din tânăra generație, critici, jurnaliști și artiști. Cert este că spectacolele pentru adolescenți sunt necesare, chiar dacă rămân într-o zonă de nișă.
Lars Noren este unul dintre dramaturgii preocupați de modul în care se dezvoltă generația tânără și de problemele care o frământă, iar în textele sale reușește să redea cel mai bine violența care caracterizează uneori adolescenții din ziua de astăzi. Cruzimea lor te lasă fără cuvinte, te dezarmează și te înfioară. Ce anume îi provoacă pe tineri să fie atât de violenți? Să distrugă? Să ucidă? Spectacolul creat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, după textul lui Lars Noren, „20 noiembrie”, încearcă să găsească un răspuns acestor întrebări sau măcar să le adreseze unui public dintr-o perspectivă terifiantă. În 2006, un tânăr de 18 ani s-a întors la școală cu câteva arme și a deschis focul asupra celorlalți. 22 de persoane au fost rănite, iar agresorul s-a sinucis. Textul, bazat pe înregistrările video și pe scrierile adolescentului, este un monolog despre viața unui tânăr marcată de părinți, de bullying-ul colegilor de la școală, de capitalism și de senzația de nonsens pe care o ai într-o societate de consum, axată strict pe plăcerea de moment. Ești mai fericit dacă ai ultimul tip de iPhone decât dacă petreci o oră cu prietenii tăi… Raționamentul în sine nu mai are sens, căci în „20 noiembrie” consumerismul e văzut ca o cangrenă care ne cuprinde pe toți. Pentru o oră, stai și te întrebi ce anume îl poate convinge pe un tânăr de 18 ani să ucidă și să se sinucidă? Ce poate fi atât de puternic, încât să distorsioneze realitatea până la negarea oricărei soluții?
Eugen Jebeleanu își situează personajul în mijlocul clasei, unde în bănci s-au așezat spectatori din sală care nu vor părăsi scena decât la final. Totul se petrece în mijlocul nostru, suntem părtași la dramele tânărului, la umilințele lui, la fricile și frustrările sale, și totuși ceva rămâne de neînțeles. Da, lumea este oribilă. Da, vrem doar obiecte scumpe, suntem superficiali, trăim în capitalism, suntem sclavi, muncim pentru conturile altora și viața este un nonsens. Nu cred că există vreo persoană, indiferent de vârstă, care să nu se fi gândit cel puțin o dată la asta sau chiar în fiecare zi. Dar oare e suficient ca să vrei să-i omori pe alții și pe tine însuți? Eugen Jebeleanu nu alege să-i facă pe spectatori să se simtă vinovați, ci să simtă empatie față de acest tânăr care este o victimă a lumii în care s-a născut. Discursul este oricum greu de îngurgitat și seamănă mai mult cu o serie de postări pe un blog, în care îți arunci frustrările după o zi proastă. Ali Deac, la rândul său, îi acordă personajului o ultimă fărâmă de umanitate. Mai mult decât agresiv, adolescentul interpretat de el este vulnerabil, și nu un psihopat cu privirea pierdută pe pereți. Dintr-un monolog despre societatea fără de speranță, rămâi cu vorbele pline de căldură care se îndreaptă spre familie, un fel de scrisoare de adio.
În loc de un joc violent și focuri de arme, Eugen Jebeleanu și Ali Deac au ales simțul măsurii, proiecții video și câteva momente de muzică live. Mult mai „light”, față de provocările textului și asta dintr-o motivație care merită amintită. La sfârșitul spectacolului s-a propus o discuție, iar Eugen Jebeleanu și-a explicat alegerea de a nu arăta arme pe scenă, trăgând un semnal de alarmă la adresa vremurilor în care trăim. „Ar trebui să fim mai atenți cu simbolurile pe care le folosim în teatru”, o remarcă și o atitudine mult mai puternice decât un discurs despre violență sau decât reprezentarea acesteia pe scenă.
Textul lui Lars Noren, prezent și în Festivalul de la Avignon din 2016, este fără îndoială puternic, căci așa se întâmplă când toate „jurnalele” adolscenților devin serioase într-o realitate în care un glonț ucide. Meritul lui Eugen Jebeleanu și al lui Ali Deac e că refuză violența evidentă, acolo unde alții ar folosi-o în exces, iar de aici se naște și o urmă de speranță.
Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
„20 noiembrie” după Lars Noren
Cu: Ali Deac
Regia: Eugen Jebeleanu
Traducerea: Eugen Jebeleanu și Ali Deac
Consultant scenografie: Velica Panduru
Video: Andrei Cozlac
Print