La finalul primei jumătăți de stagiune 2014-2015, teatrul românesc oferă aceeași imagine pestriță cu care ne-a obișnuit în ultimii ani. O imagine pestriță, care se dorește de fapt un peisaj plin de culoare și care nu reușește să fie mai mult decât o reflexie, adesea dizarmonică, a lumii noastre. Un teatru care nici măcar nu-și mai caută drumul, fiecare dintre cei care iau parte la „spectacol” fiind convinși că l-au găsit deja.
Deși sălile sunt de obicei pline, deși teatrul rămâne probabil cea mai efervescentă dintre zonele vieții culturale (asta și prin natura lucrurilor, desigur), deși se întâmplă mai tot timpul ceva, o premieră, un eveniment, o aniversare (mai nou sunt foarte la modă aniversările, cu cât mai pompoase și mai seci, cu atât mai bine), totuși, atunci când faci un pas în spate și încerci să privești ușor distanțat, nu se poate să nu vezi că funcționează de fapt o degringoladă totală. Că nu sunt teatre suficiente în București, care se dorește o importantă capitală a Europei, că majoritatea actorilor joacă pe doi lei și că n-au chef să joace, se știe. Că sistemul independent e fals independent și că nu face decât să ascundă sub un fel de mască deloc inspirată un teatru comercial de o calitate mai mult decât îndoielnică, și asta se știe. Și, mai ales, că sistemul de stat este aservit unor nume și unor interese care manipulează bani, oameni și premii, se știe la fel de bine. Problema e că în permanență câinii latră și caravana trece…
Desigur, până la urmă, toate aceste jocuri de culise nu interesează publicul larg. Publicul vine la teatru să vadă povești și vedete, adică actori ale căror nume le spun ceva. E un adevăr fie că ne place sau nu… Te urci în taxi când ieși de la teatru, taximetristul face conversație și te întreabă la ce spectacol ai fost. Îi răspunzi și urmează imediat întrebarea: „Dar joacă și vreun actor de-asta mai cunoscut, așa?” Iar la „actori cunoscuți” constați adesea că intră nume cât să le numeri pe degetele de la o mână. Că teatrele private vor vedete e de înțeles. Să zicem că n-ar putea să supraviețuiască altfel. Dar, mai nou, și teatrele de repertoriu au început să se ghideze aproape exclusiv după acest criteriu al vedetei. Fie că vedeta e actor sau regizor. Nimic rău, în principiu, nu vreau să fac o pledoarie împotriva vedetei. Numai că așa cum funcționează lucrurile acum, sistemul se autoconsumă pentru că nu permite crearea de vedete, în adevăratul și frumosul sens al cuvântului. Iar cele existente și titrate n-au concurență și se mulțumesc să urce pe scenă și cam atât… Sunt atât de sigure că știu drumul și că nu mai au nimic de descoperit, încât vedeta, în sensul în care place ea publicului larg, dispus să dea uneori peste un milion pe un bilet, nu face decât să repete la infinit clișee pe care le stăpânește bine. La fel și regizorii, mulți multi-premiați, care trăiesc doar din faima trecutului și, cu câteva excepții, nu fac decât să-și repete imaginile, confundând cu bună știință stilul cu manierismul.
La cum sunt bătute în cuie lucrurile în acest moment, formarea de vedete este practic anulată, căci nimeni nu investește decât în imaginile deja consacrate (excepțiile sunt puține), iar teatrele defilează cu ele. Și presa (câtă mai e) face aceeași mișcare și în fond aceeași greșeală, pentru că, nu-i așa?!, important este numărul de vizualizări pe care le are un material. Și, ca atare, numai numele sonore suscită interes, deci numai numele sonore vor fi în pagină, chiar dacă asta înseamnă să le rulezi la infinit, până se tocesc.
Motiv pentru care întregul peisaj teatral îți apare, dintr-odată, atunci când te distanțezi puțin, într-o lumină tare tristă: gardul e vopsit frumos pe dinafară. Și, în plus, în cea mai mare parte, se lucrează de pe azi pe mâine, totul plutește într-o mare nebuloasă… Spre exemplu, încerci să le ceri teatrelor din București și din țară o situație cât de cât clară a premierelor care vor avea loc până la sfârșitul acestei stagiuni. Cu foarte puține excepții, mai exact vreo trei, nimeni nu a putut oferi un răspuns clar. De ce? Pentru că nu se știe bugetul, mi se va răspunde, și încă nu sunt semnate contractele. Așa să fie oare?
Dar până la urmă, la sfârșit de 2014, cu o zi înainte de Crăciun, teatrul românesc arată așa: pestriț și abulic ca lumea din noi și de lângă noi. Ne reîntâlnim în 2015, pe un alt tărâm, în același teatru…
Print
In afara de “lectia de violoncel” (cu Beligan si Marius Manole), anul asta cred ca am vazut doar piese “fara vedete”.
Si nu mi-a parut rau.
Sa vad in 2015 spre ce piese ma va indruma inspiratia 🙂
Monica, ești obsedată de subiectul ăsta, al vedetelor în regie și în actorie. Ai mai tratat de vreo două ori tema. Înainte vreme vedetele erau lansate de TVR, și uneori de “palida” cinematografie de dinainte de ’89. Acum sunt lansate de spoturile publicitare. Nimic mai păgubos.